În ultimii ani România a fost una dintre cele mai dinamice economii ale Europei, dacă ne orientăm după rata de creştere a PIB, spre exemplu, dar, din păcate, aceste performanţe economice peste medie nu s-au tradus prin performanţe bursiere pe măsură.
Astfel, după criză nu am avut nicio listare de succes a unei companii private pe piaţa principală a BVB, volumele de tranzacţionare au fost mult mai mici, iar indicele BET, chiar şi ajustat cu dividendele, abia dacă se apropie de valorile din 2007. Prin contrast, indicele american S&P500 sau cel german DAX30 au reuşit deja să atingă noi maxime istorice, chiar semnificativ peste cele de dinaintea crizei.
Această diferenţă frapantă îşi are explicaţia într-un adevăr crud: piaţa de capital nu finanţează aproape deloc economia privată. Din când în când mai apar câte o mică societate care se listează pe piaţa Aero sau vreo emisiune de obligaţiuni corporative. Din păcate, acestea sunt doar picături într-un ocean în care nu doar sistemul bancar, dar şi alternativele de tip private equity sunt cu mult mai importante ca pondere în finanţarea economiei decât bursa de valori. Din păcate, deoarece o piaţă bursieră vibrantă înseamnă o societate sănătoasă, în care preţul capitalului este stabilit în mod transparent, prin interacţiunea continuă a sute de mii sau chiar zeci de milioane de investitori de toate tipurile, de la mari instituţii la persoanele fizice care economisesc pentru pensie.
Piaţa locală de capital este, însă, prinsă de mai mulţi ani într-un cerc vicios distructiv: deoarece nu sunt multe companii lichide şi au loc foarte puţine listări, este foarte greu să atragă investitori, mari şi mici. Din cauza lipsei investitorilor, lichiditatea este mereu o problemă, iar evaluările companiilor deja listate nu ispitesc antreprenorii să îşi vândă prin ofertă publică o parte importantă din afacerile construite în ani de zile.
Ca mulţi colegi, am căutat să găsesc o explicaţie şi, desigur, o soluţie pentru ieşirea din acest impas. Discutând atât cu antreprenori, dar şi cu investitori de toate genurile, răspunsurile lor mi-au amintit de un aforism atribuit adesea faimosului diplomat american Henry Kissinger: „Pe cine sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?”. Aceasta pentru că, în mediul bursier actual din ţara noastră, riscul ca un IPO să nu aibă succes este destul de mare (a se vedea cazul AdePlast), iar un antreprenor local care doreşte să se listeze nu are o contraparte cu care să discute încă de la început şi care să îi poată garanta că, dincolo de parcursul administrativ inerent, care durează cel puţin câteva luni de zile, va primi suma pe care doreşte să o atragă.
Şi atunci ce este de făcut? Răspunsul este că trebuie să existe cel puţin o instituţie, privată, dedicată susţinerii şi garantării acestor listări pe piaţa locală. O putem numi „bancă de investiţii cu focus local”, deşi modul exact de organizare este mai puţin important.
Esenţial este că, în mandatul dat managementului de către acţionarii acestei instituţii, principalul obiect de activitate să fie derularea de oferte publice iniţiale, prin garantarea subscrierii parţiale sau integrale a acestora.
Au existat până acum tentative de a construi surogate pentru o astfel de bancă de investiţii, cum ar fi diverse tipuri de fonduri sau chiar acele credite acordate cu ocazia IPO-urilor recente ale companiilor de stat. Deşi au reprezentat soluţii de moment care au permis finalizarea cu succes a unor IPO-uri, ideea că aceste abordări pot avea acelaşi efect cu cel al unui „underwritting” onest, la lumina zilei şi cu capitalul permanent al unei bănci de investiţii, este, mai degrabă, o iluzie.
O instituţie cu un mandat clar de derulare de IPO-uri şi garantare a subscrierii acestora ar avea capacitatea să se ocupe de selectarea potenţialelor listări, de întocmirea formalităţilor necesare, dar ar putea şi să îşi asume evaluări care ar urma să fie validate de piaţă după câţiva ani buni. Această instituţie ar fi capabilă să ofere unor companii bune acces la capital la costuri rezonabile, inclusiv în perioadele economice mai dificile. Mai mult, instituţia şi-ar putea asuma cu uşurinţă rolul de market-maker al emitentului, atrăgând investitorii pentru care lichiditatea este o cerinţă crucială.
Pentru început, această bancă de investiţii nu ar trebui să aibă un capital foarte mare, putându-se orienta către companii care vizează IPO-uri de 1 până la 3 milioane euro. Ar putea începe cu 12-15 milioane de euro, urmând săatragă şi finanţare, după câţiva ani în care şi-ar dovedi viabilitatea, prin împrumuturi şi apoi chiar prin propria listare. Am avea, astfel, un Donaldson, Lufkin & Jenrette românesc, o afacere care ar contribui nu doar la finanţarea economiei, dar ar genera şi un profit generos investitorilor cu resursele şi iniţiativa de a o finanţa şi cu răbdarea de a îi permite să se dezvolte pe un orizont mai degrabă de 10 ani.
Cercul vicios de care vorbeam mai sus nu poate fi spart fără o coagulare de capitaluri destinate listărilor şi pieţei în general. Ori tocmai acesta a fost, în mod istoric, rolul băncilor de investiţii şi de aceea cred că cel mai bun mod prin care instituţia bursei ar putea progresa ar fi să existe cel puţin o astfel de bancă, dedicată, în primul rând, pieţei locale.
Ovidiu Dumitrescu este director general adjunct al brokerului Tradeville.
