Decizia Lukoil de a-şi vinde activele internaţionale, inclusiv cele din România - o consecinţă a sancţiunilor americane şi europene poate fi un punct de cotitură în arhitectura energetică a regiunii. Vedem acum o mutare geopolitică de anvergură, nu doar un exit corporativ. România, aflată la intersecţia dintre pieţele europene occidentale şi regiunea Mării Negre, nu poate trata această schimbare ca pe o simplă ştire de business.
Sancţiunile impuse recent de Statele Unite împotriva Lukoil şi Rosneft — cele mai mari companii petroliere private şi de stat ale Rusiei — marchează o nouă fază în politica de izolare economică a Moscovei. Sancţiunile energetice au fost introduse încă din 2022, dar momentul ales acum pentru extinderea lor este semnificativ: piaţa petrolului trece printr-un echilibru fragil între nevoia de securitate energetică şi imperativele politice de a reduce dependenţa de resursele ruseşti. Washingtonul transmite un mesaj clar: nu doar gazul, ci şi petrolul rusesc — sub orice formă, rafinat sau distribuit prin subsidiare europene — trebuie eliminat din lanţurile de aprovizionare occidentale. Iar România - cu sau fără voia ei - se regăseşte în miezul acestei reconfigurări.
De peste 25 de ani, Lukoil a fost o prezenţă semnificativă în economia românească, atât prin rafinăria Petrotel din Ploieşti, cât şi prin reţeaua de peste 300 de staţii de distribuţie. A generat locuri de muncă, venituri fiscale şi investiţii locale. Dar, în acelaşi timp, a fost şi o sursă constantă de suspiciune strategică: de la acuzaţiile de evaziune fiscală, la întrebările privind provenienţa ţiţeiului procesat la Ploieşti şi legăturile indirecte cu finanţarea regimului de la Kremlin. Diferenţa dintre activităţile upstream (extracţie) şi downstream (rafinare şi distribuţie) este esenţială aici. Lukoil România este doar o verigă dintr-un lanţ complex, cu structuri de proprietate încrucişate, vehiculate prin entităţi din Elveţia, Cipru şi Olanda. Această fragmentare face dificilă identificarea controlului efectiv, dar permite o adaptabilitate juridică rapidă — inclusiv în contextul sancţiunilor. Cu alte cuvinte, Lukoil poate vinde, poate face rebranding sau poate transfera activele astfel încât operaţiunile să continue sub o altă formă, dar cu aceleaşi fluxuri comerciale.
Iar în anunţatul exit, nuanţele contează. Decizia Lukoil de a se retrage nu e un gest voluntar de bunăvoinţă, ci o reacţie la presiunea externă. Totuşi, nuanţele contează: vânzarea trebuie aprobată de OFAC (Trezoreria SUA), printr-o licenţă de „wind down” – o perioadă tranzitorie care permite finalizarea operaţiunilor curente şi evitarea colapsului lanţurilor de aprovizionare. Pe scurt: nu este un „exit” curat, ci o ieşire controlată. Iar România nu trebuie să trateze acest moment de o manieră fatalistă, ca pe o pierdere; ci trebuie gândit momentul ca pe o oportunitate de reaşezare strategică a sectorului autohton de rafinare şi distribuţie.
Stocarea şi rezervele strategice – vulnerabilitatea reală
Impactul plecării Lukoil nu este doar comercial, ci mai ales strategic şi logistic. În prezent, 9 perimetre din sectorul românesc al platoului continental al Mării Negre sunt concesionate unor companii pentru explorarea şi exploatarea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră, iar compania rusească Lukoil este una dintre acestea. Lukoil Overseas Atash BV, o subsidiară olandeză a Lukoil, deţine şi va trebui să caute cumpărător pentru 87,8% din perimetrul de ape adânci EX-30 Trident (acţionarul minoritar, Romgaz având o cotă de participare de doar 12,2%), situat la aproximativ 170 km de ţărm, în zona economică exclusivă a României. Conform datelor existente, zăcământul ar fi de peste 30 de miliarde de metri cubi de gaze, ceea ce poate reprezenta o miză pentru operatori şi investitori interesaţi de Marea Neagră.
Apoi, rafinăria Petrotel joacă un rol în lanţul de stocare şi în menţinerea rezervelor naţionale de produse petroliere. Într-un context global instabil, capacitatea României de a-şi asigura rezervele proprii devine un subiect de securitate naţională.
Or, dacă o parte din potenţialul de resurse de gaze naturale şi o parte din infrastructura de stocare sau transport sunt controlate de o companie supusă sancţiunilor, statul trebuie să intervină rapid: fie prin preluare temporară, fie prin transfer către un investitor credibil. Dar la ce cost? Şi, mai ales, cât de pregătit este statul să gestioneze asemenea operaţiuni? Şi mai ales, cine vine în loc? Aceasta este întrebarea-cheie. Găsirea unui cumpărător nu este doar o chestiune de preţ, ci una de aliniere geopolitică. Gunvor Group Ltd, care a anunţat că vrea să cumpere activele din străinătate ale Lukoil, este o companie de trading de mărfuri în domeniul energiei (petrol, gaze, LNG). Este înregistrată în Cipru şi are sediul principal de activitate la Geneva, Elveţia. Dar este posibil să apară şi alte oferte din partea unor companii din zona Caspică sau Orientul Mijlociu — poate din Azerbaidjan, Kazahstan sau Turcia. Poate vor fi interesai şi jucători occidentali, dacă regimul de reglementare este clar şi stabil.
România are o istorie ambivalentă în privinţa tratamentului investitorilor strategici: de la indecizia în privinţa privatizărilor din energie până la ingerinţele administrative care au blocat investiţii de miliarde. Poate că momentul Lukoil este şi un test de maturitate pentru politica noastră economică: putem gestiona o tranziţie strategică transparentă, bazată pe reguli, nu pe reflexe politice?
Există şi varianta unei intervenţii statale: preluare, administrare temporară, sau chiar o formă de „naţionalizare tehnică”. Dar o asemenea soluţie trebuie tratată cu luciditate. Statul nu este, prin definiţie, un operator eficient de piaţă. În absenţa unui plan clar de guvernanţă corporativă, riscul este ca o măsură de urgenţă să se transforme într-un precedent periculos.
Naţionalizarea nu trebuie confundată cu securizarea energetică. Prima este o reacţie politică; a doua – o strategie economică.
Eu cred că România trebuie să acţioneze în trei direcţii simultan: prima direcţie trebuie să dea claritate juridică – să stabilească un cadru transparent pentru tranzacţiile care implică entităţi sancţionate, fără ambiguităţi ce pot bloca investiţiile legitime. Apoi, este nevoie de evaluare strategică – statul trebuie să identifice ce infrastructuri energetice trebuie protejate şi prin ce mecanisme (statale sau private). Şi să nu uităm deloc că România are nevoie de parteneriate de încredere – să atragă investitori compatibili cu valorile şi regulile pieţei europene, evitând tentaţia soluţiilor de moment.
Lukoil pleacă, dar lecţia rămâne: dependenţa de capitalul geopolitic este o vulnerabilitate structurală. Iar dacă nu învăţăm să gestionăm astfel de tranziţii prin drept, transparenţă şi strategie, riscăm să repetăm aceleaşi erori – doar cu alţi actori şi alte drapele.
