Într-un articol recent, Jo Ellison, editor la Financial Times, scrie că s-a săturat să fie definită prin apartenenţa la o generaţie. Argumentul ei este uşor de înţeles: etichetele generaţionale sunt adesea folosite superficial, reduc oamenii la clişee şi dau impresia că anul naşterii ar explica automat valori, comportamente sau alegeri de viaţă. Cu această critică sunt de acord. Concluzia ei - că ar trebui să renunţăm la ideea de generaţie – mi se pare însă prea grăbită.
Problema nu este existenţa conceptului de generaţie, ci modul în care este folosit. O generaţie nu este o identitate personală şi nu ar trebui tratată ca atare. Dar este un cadru de înţelegere care ne permite să plasăm experienţele individuale într-un context comun, fără a le uniformiza sau reduce la stereotipuri. Ne ajută să vorbim despre experienţe trăite în paralel, despre schimbări rapide şi despre felul în care contextul ne modelează vieţile - de la modul în care am crescut cu sau fără internet, până la felul în care ne-am format aşteptările legate de muncă, relaţii sau viitor.
A ne identifica, uneori, ca aparţinând unei generaţii nu înseamnă a ne reduce la o etichetă, aşa cum subliniază Jo Ellison. Înseamnă a recunoaşte că am fost formaţi într-o anumită „lume”. Tehnologia, normele sociale, felul în care comunicăm sau ritmul vieţii nu sunt doar alegeri individuale, ci rezultatul unui mediu comun - fie că vorbim despre copilăria fără smartphone, despre adolescenţa petrecută online sau despre maturizarea într-o perioadă de incertitudine globală. A ignora acest lucru înseamnă a muta întreaga responsabilitate pe individ şi a pierde din vedere forţele (reale) care ne influenţează pe toţi.
Ellison pare să respingă ideea de „experienţă comună” ca pe o simplificare artificială. Şi, desigur, experienţele diferă enorm în funcţie de clasă socială, geografie, gen sau cultură. Dar diferenţele nu anulează complet „punctele de întâlnire”. Faptul că anumite evenimente, tehnologii sau schimbări sociale sunt trăite simultan - de la digitalizarea accelerată la izolarea din timpul pandemiei - creează un limbaj comun, chiar dacă impactul lor nu este identic pentru toţi.
Mai mult, pentru mulţi oameni, vorbitul despre generaţie nu este un act de auto-definire narcisistă, ci o formă de orientare. Într-o lume care se schimbă rapid, generaţia oferă un reper: o modalitate de a înţelege de ce anumite tensiuni, anxietăţi sau aşteptări sunt împărtăşite de mai mulţi, nu trăite în izolare.
Renunţarea completă la ideea de generaţie riscă să ducă nu la mai multă nuanţă, ci la mai multă confuzie. Fără aceste repere, diferenţele dintre vârste tind să fie interpretate ca defecte personale sau ca eşecuri individuale, nu ca efecte ale unor contexte diferite.
Critica lui Jo Ellison este utilă ca avertisment împotriva stereotipurilor. Dar generaţiile nu trebuie abandonate, ci folosite cu mai multă atenţie - nu ca identităţi rigide, ci ca instrumente flexibile de înţelegere a felului în care trăim împreună, în momente diferite ale aceleiaşi lumi.
