În teorie, România este una dintre ţările „câştigătoare” ale Europei când vine vorba de locuinţe. 94% dintre români locuiesc în case pe care le deţin (sunt proprietari) – cel mai mare procent din Uniunea Europeană – asta arată studiul UE numit Housing in Europe – ediţia 2025.
Însă, dacă ne uităm în jurul nostru, această cifră spune mai mult despre trecut decât despre prezent. Pentru tinerii care intră acum pe piaţa muncii şi a locuinţelor, regulile sunt complet diferite. Propria locuinţă nu mai este un pas firesc în viaţă, ci un obstacol major. Nu mai vorbim despre „când îţi iei o casă”, ci dacă îţi vei permite vreodată una - sau măcar o chirie.
Tot conform studiului, la nivel european, aproximativ 30% dintre tinerii între 25 şi 34 de ani încă locuiesc cu părinţii, iar în unele ţări procentul se apropie de 50%. Nu este o alegere de confort, ci una din necesitate. Costurile locuinţelor au crescut atât de mult încât independenţa a devenit un lux. Tinerii ajung să cheltuie aproape o treime din venituri doar pe locuinţă, iar în unele cazuri, chiria pentru un apartament modest poate depăşi 80% din salariu.
Studiul arată că România nu este izolată de această realitate, chiar dacă structura pieţei pare diferită. Inflaţia a crescut cu 71% între 2010 şi 2024 (în UE creşterea în această perioadă a fost de 39%) - una dintre cele mai mari creşteri din UE, fiind depăşiţi doar de Ungaria (86%) şi Estonia (76%). Între 2010 şi 2024, costurile de producţie în construcţii în UE au crescut cu 56%, iar în ţara noastră cu 137%. Aceste cifre se traduc direct în preţuri mai mari pentru locuinţe şi într-un acces tot mai limitat la ele.
Deşi majoritatea populaţiei este proprietară, 41% dintre români locuiesc în spaţii supraaglomerate - cel mai mare procent din UE. Asta înseamnă că ideea de „a avea o locuinţă” nu mai este sinonimă cu un trai decent. Pentru mulţi tineri, realitatea înseamnă amânarea plecării de acasă sau acceptarea unor condiţii care nu oferă nici confort, nici stabilitate (şi de aceea tot mai mulţi decid să locuiască în continuare cu părinţii).
Chiria, care ar trebui să fie o etapă temporară, devine tot mai des o soluţie pe termen lung, dar una dificil de susţinut. În marile oraşe, costurile cresc constant, iar veniturile nu ţin pasul. Pentru mulţi tineri, o parte semnificativă din salariu merge pe chirie. În aceste condiţii, economisirea devine aproape imposibilă, iar ideea de a cumpăra o locuinţă rămâne doar un vis.
Se creează astfel un cerc vicios: nu îţi permiţi să cumperi pentru că plăteşti chirie, dar nici nu poţi renunţa la chirie pentru că nu ai cum să intri pe piaţa imobiliară.
De multe ori, această situaţie este privită ca o problemă individuală. Se vorbeşte despre alegeri personale, despre disciplină financiară sau despre lipsa de planificare. În realitate, însă, UE pare să recunoască că vorbim despre o problemă structurală în toate ţările membre în ultimul deceniu. Locuinţele au devenit tot mai mult active financiare, nu bunuri de bază. Se construieşte pentru profit, nu pentru accesibilitate, iar acest lucru împinge preţurile în sus şi exclude o parte tot mai mare a populaţiei – mai ales tinerii.
Consecinţele nu sunt doar personale, ci şi economice şi sociale. Oraşele mari devin greu accesibile pentru tineri, mobilitatea scade, iar deciziile importante - mutarea, întemeierea unei familii - sunt amânate.
