În România interbelică îşi făcuse loc, la un moment dat, o polemică aprinsă între două curente ce nu reuşeau să ajungă la reconcilieri. Tradiţionaliştii, un exponent de vârf fiind Rădulescu Motru, vedeau civilizaţia ca factor de modernitate bazat pe încorporarea de noi bunuri materiale. Socotite însă... fără valoare. Pe când cultura încorpora valori ce dădeau consistenţă societăţii. Adepţii noului curent, modern, mulţi grupaţi în jurul lui Eugen Lovinescu, înţelegeau bine nevoia contopirii culturii cu civilizaţia. În concepţia lor, apropiată de felul în care sunt înţelese astăzi lucrurile, civilizaţia aducea un nou nivel de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii, prin racordare la tehnologiile moderne, la tehnicile moderne în fabrici, de fapt la industrializarea ţării. Cultura nu mai era văzută ca despărţită de civilizaţie. Dimpotrivă, se contopea cu civilizaţia, dând sens noilor valori, integrându-le în modul de a gândi şi de a simţi al oamenilor.
Încorporându-şi noi valori, un nou nivel de civilizaţie şi de cultură, apropiate de cele occidentale, societatea românească a pornit să-şi taie drum către un capitalism avansat, către modernizare. Şi, fapt cu adevărat remarcabil, şi-a format elite în stare să înţeleagă esenţa capitalismului avansat: capacitatea de a produce eficient şi, pe această cale, puterea de a aduce bunăstare. Aceste elite au împins efectiv România către un nou tip de cultură: a banilor sănătoşi, a muncii performante, la baza dezvoltării societăţii fiind procesul de industrializare.
Perioada interbelică a avut un suflu remarcabil: leadership-ul. Managementul n-a fost însă la înălţime. Dar România scosese capul, lucrurile se orânduiau în sus, cel puţin ca tendinţă. Apăruseră câteva valori economice în stare să susţină leul. La Braşov era IAR, o mare fabrică de avioane. Făceam avioane care băteau multe aparate din lume. Şi mai erau locomotivele lui Malaxa. Era şi petrolul, jumătate avantaj comparativ, că ni-l dăduse Dumnezeu, jumătate avantaj competitiv, că am ştiut să-l valorificăm bine. Grâul românesc era bun, când ajungea la Paris, în vitrinele patiseriilor din capitala Franţei apăreau afişe cu "avem făină românească". În timpul războiului, un demnitar neamţ îi scria lui Hitler de la Bucureşti: "Într-o Europă care moare de foame este imoral că aici se comercializează 11 sortimente de franzelă". Iar Ribbentrop,
ministrul de externe al Germaniei, spusese într-o conferinţă că leul era la acea oră cea mai bine acoperită monedă din Europa. Şi aşa era, fiind acoperit inclusiv cu cele 240 tone de aur din rezerva Băncii Naţionale. Rezervă care a jucat mereu roluri importante în istoria ţării.
Astfel acoperit, în sistemul de cercuri concentrice exprimând tendinţa de dezvoltare leul a apărut ca factor de organizare. Mai cu seamă, în jurul leului au fost organizate finanţele. Dar multe ferestre au rămas şi atunci închise. Iar ideile noi se împotmoleau adesea în faţa unor bariere greu de trecut. Fără îndoială că burghezia română ar fi putut să facă mai multe investiţii. Ca în alte ţări. Istoria lumii legase destinul acestei clase de intensificarea procesului de industrializare. Dar, în România, se formase o burghezie într-o mare măsură de un fel aparte, ce nu semăna mai deloc cu modelele existente în ţările dezvoltate. Capitaliştii întreprinzători, proprietari de mari fabrici, erau puţini la noi în ţară. Şi chiar dacă mulţi dintre reprezentanţii noii burghezii erau bogaţi, unii foarte bogaţi, o mare parte a bogăţiei lor era statică. O bogăţie imobiliară. Prea mulţi oameni de afaceri făceau bani din hoteluri şi restaurante, din localuri pentru jocuri de noroc, din case de închiriat. O stare atipică, aşadar. Pentru că burghezia română şi-a imitat modelele occidentale în ceea ce priveşte dorinţa de înavuţire, însă de multe ori a ales o cale "proprie", care să o ferească de investiţii în industrie. Şi de muncă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
