Opinie Alexandru Tănase şi Mihai Rădoi, bancheri: Creşterea datoriei externe este alarmantă, iar nivelul la care a ajuns este total nesustenabil. Dacă nu se vor lua intern măsuri de corecţie, atunci pieţele externe vor face această corecţie

În afara unui fiasco electoral unic în felul lui (anularea alegerilor prezidenţiale din decembrie, încă insuficient de bine explicată populaţiei şi mai ales după ce turul întâi a fost iniţial validat integral), România a încheiat anul 2024 şi cu un record în ceea ce priveşte acumularea de datorii externe ridicate, în afara unei datorii publice interne deosebit de semnificative. Anul trecut, românii au fost chemaţi la urne în mod repetat (alegeri locale, alegeri euro-parlamentare, alegeri parlamentare şi, în final, alegeri prezidenţiale anulate). Pentru a câştiga încrederea populaţiei, autorităţile române au făcut promisiuni electorale nesustenabile de majorare a salariilor şi pensiilor (inclusiv a celor speciale), au continuat să importe masiv produse de consum din străinătate fără să stimuleze şi producţia internă, au introdus mini-vacanţe şi zile nelucrătoare la niveluri record în Uniunea Europeană (UE), au dezvoltat activităţile turistice pe segmentul de plecări la cote nemaiîntâlnite şi au mărit cheltuielile militare în urma agresiunii Federaţiei Ruse în Ucraina de acum trei ani, iar ţara a suportat un flux major de refugiaţi din Ucraina în România sau/şi în trecere prin România către ţările dezvoltate din Occident. Consecinţele financiare ale unor asemenea măsuri nu au întârziat să apară. În 2024, România a înregistrat cel mai mare deficit comercial şi de cont curent (EUR 29,4 mld) din perioada post-decembristă şi a atins niveluri record la deficitul bugetar (estimat la 8,7% din PIB). Toate acestea s-au reflectat într-un indicator macroeconomic deosebit de sintetic şi anume datoria externă a ţării care a crescut în proporţii alarmante (de la  EUR 183,2 mld la sfârşitul lui 2023 la peste EUR 203,6 mld la finalele anului trecut, adică cu peste EUR 20,4 mld doar într-un singur an). Faţă de PIB, nivelul acestei datorii este estimat la peste 58%.

Tab. 1: România - Evoluţia datoriei externe, 1989 - 2024 (miliarde)

Sursa: A. Tănase şi M. Rădoi - Finanţe şi Chestiuni Monetare Actuale (vol. I şi II) 2021 - 2023 şi BNR.

Tabelul de mai sus reflectă creşterea fără precedent a datoriei externe, atât în anii de tranziţie, cât mai ales în anii recenţi când România a devenit o economie de piaţă funcţională. În acest context o scurtă trecere în revista a modului în care era socialistă s-a încheiat în mod violent acum 35 de ani, dar cu o datorie externa redusă în mod forţat la zero, merită să fie întreprinsă. Sunt câteva lecţii de învăţat.

Economia României s-a dezvoltat şi crescut constant în anii de până la evenimentele din decembrie 1989. Preţul plătit de populaţie a fost însă foarte mare prin scăderea constantă, mai ales în anii ’80, a nivelului de trai. Conducerea de atunci a obligat ţara la eforturi masive pentru a îşi lichida datoria externă, lucru unic în epoca modernă. La prim vedere pare un fapt absolut remarcabil, dar o privire mai amănunţită se impune. În general, ţările nu-şi plătesc niciodată datoriile în totalitate, ci mai degrabă au un proces controlat de gestionare/reînnoire a acestora tot timpul, evident la costuri diferite în funcţie de performanţă economică şi de alţi factori. În vremurile actuale de altfel, cu excepţia câtorva ţări precum China, Arabia Saudită, Hong Kong sau Kuweit (care pot fi descrise ca fiind cazuri aparte sau particulare), datoriile externe chiar şi ale ţărilor dezvoltate (începând cu SUA) sunt de-a dreptul şocante. Acum câteva zeci de ani aceste niveluri erau considerate falimentare şi ţările aflate în aceasta situaţie (mai ales cele în curs de dezvoltare) erau considerate ‘paria’ şi cu greu mai puteau găsi alternative de finanţare. De cele mai multe ori unele ţări intrau, benevol sau forţate de piaţă, în discuţi pentru anularea sau reducerea acestor datorii, cum de altfel s-a întâmplat şi în cazul României în 1982-83, Poloniei, fostei Iugoslavia si mai recent al Greciei.

Revenind însă la ‘fenomenul România’, respectiv plata integrală a datoriei externe, trebuie menţionat că a fost destul de greu după 1989 pentru România şi eventualii săi creditori să găsească rata adecvată a dobânzilor, şi anume preţul corect al noilor datorii de care România avea nevoie pentru a se dezvolta. Asta pentru că, paradoxal, băncile dispuse să finanţeze România, nu aveau o unitate de măsură a riscului de ţară în funcţie de datoria existentă. România nu mai avea nici o datorie, cu alte cuvinte ‘algoritmul de calcul’ se cam blocase în acest caz. Bineînţeles, că până la urmă costul exact a fost stabilit, dar cazul teoretic al datoriei zero este o curiozitate menţionată probabil de mulţi teoreticieni şi economişti.

Aşadar, în afară de reducerea masivă a cheltuielilor cu energia sau alimentaţia populaţiei, în România se găsise şi se dezvoltase persistent o ‘mantra’ devenită comună în discursuri politice sau în editorialele de presa ale timpului şi anume aportul valutar. Aceasta se referea generic la orice modalitate de găsi noi căi de a aduce în ţară valuta convertibilă, leul românesc la acea vreme fiind neconvertibil şi supra-evaluat mai ales în ultimii zece ani de dinaintea evenimentelor din decembrie 1989. Bineînţeles, că principală sursă în acest sens erau tot exporturile/importurile de materiale şi alimente şi alte produse care funcţionau de mulţi ani. Aceste operaţiuni se făceau prin reţeaua naţională de companii/societăţi de comerţ exterior controlate de stat. Existau însă şi alte modalităţi de a produce ‘valuta’ prin exporturi de servicii, de proprietate intelectuală, sport, artă sau alte categorii, şi acestea controlate de fosta Agenţie Română de Impresariat Artistic - ARIA. Premiile în bani câştigate de sportivi sau oameni de artă, moştenirile cetăţenilor români din străinătate, drepturile celor care participau la cursuri de formare profesională în afara ţării, drepturile pentru invenţii sau inovaţii medicale, vânzările de mărfuri prin fostul Comturist şi alte asemenea erau constant şi, în multe cazuri în totalitate, transferate statului român.

O altă categorie de ‘furnizori de valută‘ în toţi aceşti ani au fost şi specialiştii români trimişi pentru câţiva ani să lucreze la societăţile bancare sau economice mixte în care statul român era acţionar. Cel mai edificator exemplu au fost specialiştii din domeniul bancar care au lucrat la cele mai prestigioase societăţi cu capital mixt, român şi străin, respectiv la băncile româneşti din străinătate cum au fost Anglo Romanian Bank London, Banque Franco Roumaine Paris, Frankfurt Bukarest Bank de la Frankfurt, Banca Italo Romena Milano şi Misr Romanian Bank Cairo, toate înfiinţate în socialism, dar desfiinţate în marea lor majoritate, în mod eronat, în perioada de tranziţie. Aceşti salariaţi erau plătiţi după regulile pieţelor în care acţionau cum ar fi Londra, Paris sau Frankfurt, dar erau forţaţi să cedeze o mare parte a valutei statului român, conform faimosului Decret nr. 233/23 decembrie 1974 (cu modificările ulterioare), la un curs de schimb complet nerealist (de exemplu, Lei 4,47/USD, curs oficial şi Lei 11/USD, curs necomercial din 1982). Discutăm aici de sume semnificative în USD care erau cedate statului în fiecare an. Au existat şi alte categorii de specialişti trimişi la ONU, la Geneva sau New York, sau la alte organisme ca FMI, Banca Mondială, UNESCO şi altele, cu acelaşi regim de cedare de până la 90% din venituri lor statului român.

Revenind la starea de lucruri din prezent şi pentru a pune cazul datoriei externe actuale a României într-un context mai larg, trebuie menţionat că aceasta nu este un caz singular. Multe ţări dezvoltate, dar mai ales ţările în tranziţie şi noile economii emergente, au făcut paşi importanţi în dezvoltarea lor prin finanţări externe şi, ca urmare, prin acumulare de datorii. Această modalitate de finanţare este o practică internaţională larg acceptată. Nivelul total al datoriilor publice la nivel global trecuse în 2022 la peste USD 305 trilioane, din care datorii externe de USD 76,6 trilioane.

Cazul României are însă câteva trăsături care sunt motive de îngrijorare. In primul rând, România nu s-a împrumutat la extern pentru a îşi finanţa nevoile de dezvoltare/investiţii, ci mai ales pentru consum. Producţia internă românească a fost abandonată în multe situaţii, până şi pentru unele produse agricole pentru care există un potenţial larg recunoscut în ţară. Ne-am împrumutat deci să finanţam consumul de produse importate din alte ţări şi s-a creat astfel o falsă impresie că PIB-ul României, măsurat după metoda de consum, a crescut. Faimosul îndemn al unor lucrători ai Băncii Naţionale a României (BNR) că românii să iasă la consum şi să producă PIB a fost complet eronat!

În al doilea rând, ritmurile de creştere a datoriei externe au fost alarmante, mai ales în anii electorali, cum a fost situaţia şi în 2024 şi cum este şi prima jumătate a lui 2025. Acest lucru este nesustenabil şi în mod făţiş eronat. Şi în final, in rândul populaţiei s-a creat impresia că în România nimeni nu controlează procesul de îndatorare la extern şi la intern, bineînţeles. Ministerul Finanţelor Publice şi BNR nu şi-au îndeplinit atribuţiile conferite prin legile lor înfiinţare şi, în lipsa unor programe cu Fondul Monetar Internaţional (care de asemenea a avut o atitudine pasivă faţă de această situaţie şi care în prezent se află sub scrutinul noii Administraţii Trump), au lăsat diversele Guverne de după 1989 să se împrumute nelimitat, mai ales în anii electorali.

Dacă nu se vor lua măsuri de corectare a unei asemenea situaţii nesustenabile, pieţele externe de capital vor face ele însele corecţiile necesare. Semnalul dat de agenţia de rating Standard & Poor’s la 24 ianuarie 2025 prin modificarea perspectivei la negativă (de la stabilă, până atunci) a ratingului de ţară de BBB-/A-3, ar trebui să îngrijoreze autorităţile româneşti mai ales că o nouă evaluare va avea loc în aprilie. Aceste corecţii din afară vor fi însă mult mai scumpe şi mai greu de suportat pentru populaţie. Cazul Greciei este demonstrativ. Mass-mediei din România îi revine un rol esenţial în a explica românilor situaţia creată de autorităţi succesive, motivate în principal de scopuri politice şi/sau electorale şi nu neapărat economice. Adevărul trebuie spus românilor foarte clar, chiar dacă va fi greu de acceptat.