Opinii

Opinie Aurelian Dochia: Criza de după criză

Opinie Aurelian Dochia: Criza de după criză

Autor: Aurelian Dochia

31.07.2012, 00:05 951

Criza politică din România are fără îndoială repercusiuni asupra economiei şi multe din acestea au fost discutate: derapajul cursului de schimb cu toate consecinţele sale la nivelul creditelor, al sistemului bancar, al exporturilor, importurilor şi inflaţiei; deteriorarea riscului de ţară şi perspectiva creşterii costului finanţăriilor; scăderea investiţiilor străine; deturnarea atenţiei şi energiilor de la rezolvarea problemelor economiei către disputele politice etc.

Criza are însă şi dimensiuni şi semnificaţii mai largi în măsura în care este o componentă a unei crize europene. Dacă în 2007 suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a fost o chestiune preponderent de politică internă, ceea ce se întâmplă în 2012 este parte a unui proces european. Europa a reacţionat surprinzător de hotărât şi în general critic la cele ce se întâmplă în România şi tocmai din acest motiv acţiunile forţelor politice care au promovat suspendarea preşedintelui au căpătat accente de sfidare la adresa UE. Dincolo de această confruntare la nivel politic se întrevede însă o diviziune în cadrul societăţii româneşti, între cei care văd în continuare în UE singura şansă de modernizare a ţării şi cei care sunt dispuşi să încerce altceva. După părerea mea, actuala criză politică trebuie înţeleasă şi ca un strigăt de disperare prin care românii recunosc că nu pot face faţă tuturor exigenţelor convieţuirii în UE, dar şi un act de rebeliune împotriva unor constrângeri adesea văzute ca fiind injuste sau fără rost. Şi România nu este singura din acest punct de vedere, ea fiind alături de ţări precum Ungaria, Grecia, Cipru şi poate chiar Malta, Portugalia şi Spania, care au descoperit odată cu criza economică că UE nu este o soluţie, ci poate chiar parte a problemei.
 
Criza economică a pus în evidenţă faptul că unele dintre ţările membre ale UE nu fac faţă sistemului pus la punct prin Tratatul de la Maastricht cu amendamentele ulterioare. Este în parte vina tratatelor care nu au prevăzut unele situaţii sau care au acceptat compromisuri politice în speranţa că lucrurile se vor rezolva de la sine pe parcurs şi în parte vina statelor membre care nu au înţeles necesitatea de a adopta reforme pentru a-şi ajusta economiile şi sistemele instituţionale la cerinţele funcţionării în cadrul Uniunii. Odată criza declanşată, instituţiile europene s-au trezit că nu dispun de instrumentele adecvate pentru a interveni rapid şi energic cu soluţii globale şi de fond, fiind nevoite în schimb la intervenţii repetate, întârziate, cu tentă de improvizaţie şi cu rezultate limitate pe termen lung. Această aparentă lipsă de eficacitate a instituţiilor europene a provocat dezamăgire în rândul cetăţenilor şi a slăbit încrederea în proiectul european. Mai mult decât atât, slăbiciunile instituţiilor europene au propulsat unele state membre într-o poziţie decizională fără o bază instituţională formală, care subminează ideea de democraţie şi dă naştere la resentimente în rândul cetăţenilor din ţările obligate să aplice măsuri de austeritate percepute ca fiind impuse de Germania, Franţa şi mai nou de Olanda sau Finlanda.
 
Ne aflăm în punctul în care la nivelul populaţiei Uniunii Europene s-a instalat oboseala şi frustrarea, iar sentimentul de solidaritate socială, care nu a avut niciodată o dimensiune europeană prea bine conturată, se erodează rapid. Pe de o parte în ţările nordice tot mai multe voci cer limitarea sau stoparea programelor de salvare a ţărilor cu probleme din sud, pe de altă parte cetăţenii ţărilor cu probleme resping soluţiile care cer sacrificii fără o perspectivă clară de redresare. Liderii politici naţionali ezită să confrunte aceste atitudini ale electoratului lor, ceea ce face imposibilă aplicarea unor soluţii globale pentru combaterea crizei. Pentru că nu există soluţie care să evite sacrificii dureroase; singura întrebare este cum se repartizează aceste sacrificii.
 
În esenţă, criza europeană are trei componente interconectate: criza datoriilor suverane, criza sistemului bancar şi divergenţele de competitivitate între ţări. Rezolvarea primelor două componente presupune recunoaşterea unor pierderi sub formă de datorii ce nu mai pot fi recuperate şi găsirea unei formule acceptabile de repartizare a acestor pierderi între diferite categorii de debitori şi creditori. Acest proces este însă foarte complicat din cauza numărului mare şi a varietăţii debitorilor şi creditorilor publici şi privaţi, naţionali şi internaţionali, implicaţi. Cu exceptia poate a Băncii Centrale Europene, care ar putea teoretic să înece în inflaţie datoriile, nimeni nu dispune de "glonţul magic" care să rezolve toate componentele crizei peste noapte. Dar pieţele nu mai au răbdare să aştepte şi forţează o soluţie, iar aceasta nu poate fi decât expulzarea din zona euro a ţărilor incompatibile. Prima candidată este Grecia, care se pare că în lipsa unui nou pachet de finanţare va intra în incapacitate de plată în lunile următoare. O asemenea eventualitate nu mai este o simplă speculaţie, un ministru german declarând de curând că ieşirea Greciei din zona euro "şi-a pierdut caracterul înfricoşător".
 
Adevărul este că nimeni nu poate spune cu precizie care vor fi consecinţele intrării Greciei în incapacitate de plată şi ale ieşirii sale ulterioare din zona euro. Dacă însă lucrurile vor evolua în această direcţie este clar că Uniunea Europeană se va schimba radical. S-ar putea să se îndrepte spre disoluţie, dar după părerea mea cel mai probabil scenariu va fi acela al constituirii unei Europe cu două componente: un "nucleu tare" constituit în jurul Germaniei şi o "periferie" care va cuprinde ţările din sud şi din Europa Centrală şi de Est (delimitarea exactă rămâne subiect de discuţie). Participarea la o monedă comună şi un grad înalt de integrare economică şi politică vor caracteriza nucleul dur, în timp ce integrarea cu şi între celelalte ţări va fi realizată preponderent sub forma unei pieţe comune pentru bunuri, servicii, capitaluri şi forţa de muncă. Ţările din cadrul periferiei vor avea o mai mare libertate de a-şi decide politicile economice şi unele din ele vor încerca să se îndrepte spre alte zone decât cea europeană: China şi Rusia sunt deja deosebit de active în Grecia sau Cipru. Premierul ungar a vorbit în repetate rânduri despre necesitatea adoptării unui nou model de dezvoltare, diferit de cel occidental.
 
România ar rămâne fără îndoială între ţările periferice (probabil că un alt termen va fi găsit pentru a desemna acest grup de ţări). Se pierd în bună măsură stimulentele instituţionale, financiare, politice şi culturale de modernizare pe care apartenenţa la UE le asigură. Se câştigă în schimb o mai mare libertate şi independenţă în conceperea şi punerea în aplicare a unor programe de dezvoltare proprii - în măsura în care nu apare presiunea altor sfere de influenţă. Pentru cei care au încredere în modelul de dezvoltare "cu forţe proprii" o asemenea situaţie poate fi un avantaj.
 
Eu personal sunt foarte sceptic şi chiar alarmat de o asemenea perspectivă. Încă sper că liderii europeni vor găsi ideile şi cuvintele potrivite pentru a convinge cei 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii că împreună ne este mai bine şi că merită să facem unele sacrificii pentru asta. Şi sper de asemenea că liderii români să înceteze să facă greşeli care ne îndepărtează de Europa.
 
Aurelian Dochia este analist economic, fost bancher de investiţii.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO