Opinii

Opinie Aurelian Dochia: KARL MARX, DIN NOU ACTUAL ?

Opinie Aurelian Dochia: KARL MARX, DIN NOU ACTUAL ?

Foto Octav Ganea

Autor: Aurelian Dochia

16.08.2011, 00:03 1707

Cel mai în vogă economist al momentului, Nouriel Roubini, a declanşat o dezbatere după ce a declarat într-un interviu acordat Wall Street Journal că, într-un fel, Karl Marx a avut dreptate când a afirmat că sistemul capitalist se poate autodistruge din cauza dezechilibrelor create între producţie şi consum - actuala criză fiind o exemplificare a acestei tendinţe.

Cred că declaraţia lui Roubini poate fi interpretată în multe feluri şi nu am intenţia să încerc să descifrez ceea ce el a vrut să spună de fapt. Contextul actual al crizei creează însă o sensibilitate şi un interes sporit pentru toate ideile şi doctrinele altenative, care par să explice situaţia de criză şi poate chiar să ofere alte soluţii. Pentru România şi ţările foste comuniste, referinţa la Marx, teoreticianul ideologiei comuniste, atinge un punct foarte sensibil deoarece toate eforturile şi sacrificiile făcute în ultimele decenii pentru desprinderea de comunism par să fie puse sub semnul întrebării: dacă Marx a avut dreptate şi capitalismul se autodistruge, atunci noi către ce ne îndreptăm ?

Mă număr printre cei care au fost nevoiţi să citească cel puţin pasaje din lucrările lui Marx pentru examenele de economie politică sau socialism ştiinţific din primii ani de facultate. La momentul respectiv nu eram nici pregătit şi nici prea interesat de studiul ideilor lui Marx, pe care am început să îl cunosc mult mai târziu, în vremea când am dat peste el ca cercetător. Deşi îl asociem astăzi cu istoria experimentului eşuat de a construi un nou fel de societate, Marx trebuie intrepretat în contextul vremii lui, al anilor 1840-1870, când întreaga Europa era în fierbere ideologică, iar parte din intelectualitatea vremii era angajată într-un fel sau altul în pregătirea de "revoluţii" care să schimbe lumea (cea de la 1848 fiind cea mai cunoscută). Deşi motivat de revoluţionarimul mesianic al vremii, Marx a făcut un efort extraordinar pentru a oferi o justificare teoretică coerentă şi cuprinzătoare a "mersului istoriei". Foarte puţini gânditori au avut curajul să îşi propună o sarcină de o asemenea amploare şi tocmai pentru această ambiţie titanică am un respect pentru Marx. Însă Marx a eşuat în rezolvarea misiunii pe care şi-a propus-o şi a fost primul care a înţeles acest lucru. Practic s-a împotmolit după publicarea primului volum din opera sa fundamentală, Capi­talul, şi în ciuda muncii sale susţinute nu a reuşit niciodată să rezolve dilemele şi contradicţiile cu care se confrunta.

În cei peste 150 de ani de la momentul când Marx îşi publica lucrările, teoria economică s-a individualizat ca ştiinţă şi a făcut progrese semnificative, dovedind că majoritatea explicaţiilor propuse de Marx nu se susţin din punct de vedere ştiinţific şi nu se verifică în practică. Teoria valorii muncii, munca productivă şi neproductivă, teoria plusvalorii, teoria acumulării capitalului, au fost toate lăsate în urmă de dezvoltarea ştiinţei economice, care a scos la iveală erori fundamentale în ipotezele cu care a lucrat Marx şi contradicţii fatale în raţionamente.

Cea mai importantă previziune pe care Marx a încercat să o susţină cu teoria sa economică este cea referitoare la inevitabilitatea dispariţiei capitalismului, fie ca urmare a tendinţei seculare de scădere a ratei profitului (tendinţă care nu s-a confirmat niciodată), fie ca urmare a contradicţiei între acumulare/producţie şi consum. Întrucât salariile sunt menţinute la nivel de subsistenţă, susţine Marx, creşterea producţiei depăşeşte capacitatea de consum a maselor şi apare "criza de supraproducţie" care eventual va duce la căderea capitalismului.

La acest mecanism pare că se referă Roubini când spune că actuala criză arată că Marx avea dreptate într-un fel şi capitalismul se poate autodistruge. Într-adevăr, în criză se pare că pieţele se contractă, producătorii rămân cu marfa nevândută, încetează să mai investească, creşte şomajul, determinând o nouă scădere a consumului într-o spirală contracţionistă fără sfârşit. Mă surprinde totuşi faptul că Roubini se lasă prins în capcana acestui argument evident greşit. Pentru că într-o economie bazată pe pieţe libere nu poate să persiste un dezechilibru între producţie şi consum: un exces de producţie atrage după sine o scădere a preţurilor până la nivelul la care consumatorii sunt dispuşi să cumpere, astfel că cererea echilibrează oferta. Chiar dacă această scădere a preţurilor duce la o pierdere pentru unii dintre producători/investitori, ea reprezintă o penalizare pentru greşeala de apreciere pe care au făcut-o şi face parte din mecanismul de corecţie al pieţelor.

Dar de ce se ajunge totuşi la dezechilibrele care se constată în perioada de criză? Crizele economice au de obicei o explicaţie monetară: în perioadele anterioare crizelor se înregistrează ani de politici monetare expansioniste şi de creştere rapidă a creditului. Banii abundenţi şi ieftini care sunt astfel puşi pe piaţă creează o imagine înşelătoare de avânt şi prosperitate la îndemâna fiecăruia: creşte creditarea, cresc investiţiile pe datorie, creşte consumul pe datorie, iar preţurile activelor financiare (acţiuni la bursă, proprietăţi imobiliare etc.) ating niveluri record, în vreme ce preţurile bunurilor de consum sunt cel puţin o vreme liniştitor de stabile. Când pe pieţele financiare (burse, credite) apar tendinţe de corecţie/scădere a acestor valori fără nicio legătură cu realitatea, toată lumea intră în alertă de recesiune şi autorităţile sunt chemate să intervină pentru a sprijini economia. Iar autori­tă­ţile au un singur instru­ment la îndemână pentru a preveni că­derea preţurilor: să continue să injec­teze bani în sistemul financiar. Fie bani reali, împrumutaţi, care ajung să împovăreze guvernele, fie bani creaţi prin puterea pe care o au băncile centrale de a produce moneda. Pe termen scurt se opreşte declinul preţu­ri­lor şi se creează iluzia că criza a fost înde­părtată, însă dezechilibrele sunt acolo şi se amplifică, pregătind o nouă criză.

Este exact ciclul care poate fi observat în criza actuală, izbucnită în Statele Unite după o perioadă în care Rezerva Federală a decis în 2001 să combată tendinţa de recesiune ce se făcea simţită la acea dată printr-o politică monetară expanasionistă. Având acces la fonduri oferite de banca centrală cu dobânzi mai mici chiar decât rata inflaţiei, băncile comerciale s-au întrecut în a oferi credite atât pentru investiţii, cât şi pentru consum. Preţurile bunurilor de consum au rămas scăzute sub influenţa importurilor ieftine din China şi alte ţări asiatice, dar banii abundenţi au crescut preţurile proprietăţilor imobiliare şi indicii bursieri. Semnalul de alarmă a venit în 2006 când au apărut primele tendinţe de scădere a preţurilor proprietăţilor imobiliare finanţate în condiţii foarte laxe. În scurtă vreme a devenit evident că valoarea împrumuturilor acordate era mult mai mare decât valoarea reală a proprietăţilor şi, pe fondul creşterii numărului celor care nu îşi mai plăteau ratele, au pus băncile în pericolul de a deveni insolvente. Teama de consecinţele unei asemenea situaţii a făcut ca autorităţile să intervină din nou prin injectarea masivă de bani în sistem. Cu mici variaţii, astfel de politici au fost aplicate în majoritatea ţărilor lumii, iar consecinţele le cunoaştem: au fost evitate multe falimente mai mici cu preţul ajungerii la falimente naţionale.

Nu ştiu care va fi soarta capitalismului, dar sunt convins că pieţele care stau la baza lui nu pot fi înlocuite de un mecanism economic mai bun. Iar dacă eventual capitalismul se autodistruge, o va face mai degrabă din cauza unor decizii greşite la nivelul elitelor conducătoare decât din cauza "imperfecţiunii pieţelor".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO