Există o hartă a priorităţilor unei ţări pe care nu o găseşti în programele de guvernare, ci în preţuri. Iar harta preţurilor din România spune o poveste pe care niciun ministru nu ar recita-o de la tribună: aici, tot ce construieşte — energia, educaţia, transportul, competenţele — se scumpeşte de la un an la altul, iar lucrul care amorţeşte este permanent la ofertă, în orice supermarket, în orice sat.
Deschideţi catalogul de săptămâna aceasta al unuia dintre marii retaileri din România. Berea blondă de import, la sticlă de 0,33 litri, costă 4,49 lei, cu reducere de 30%. Untul românesc de 200 de grame, aflat şi el la promoţie, costă 8,49 lei. Cu alte cuvinte, berea e aproape jumătate din preţul untului. Sticla de 0,75 litri de bere e 4,99 lei, cu 33% reducere. Bax de 12 sticle — 39,90 lei, adică 3,3 lei bucata. Vodca poartă, fără nicio urmă de ironie, eticheta „Tăiem inflaţia": 26,99 lei în loc de 32,15. Băutura spirtoasă românească e la minus 43%, whisky-ul scoţian la minus 30%, romul la minus 19%, vinurile la minus 20-40%. Cumperi vinuri de minimum 100 de lei pe un bon şi poţi câştiga o degustare la cramă. Iar câteva pagini mai încolo, tot la reducere, tabloul se închide singur: suplimentul alimentar împotriva mahmurelii, minus 20%. Nimic din toate acestea nu e ilegal şi nu e vina retailerului — el vinde ce se cere. Dar spune totul despre ce se cere.
Trecem in HoReCa - o bere la draft costă în România, în medie, echivalentul a 2,4 euro — la egalitate cu Cehia, ţara berii, şi de aproape trei ori mai puţin decât în Franţa sau Marea Britanie, de patru-cinci ori mai puţin decât în Scandinavia. Iar peste berea ieftină de la raft se toarnă ţuica din gospodărie, care nici măcar nu trece pe la casa de marcat: datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că, pe lângă cei peste 10 litri de alcool pur pe cap de locuitor consumaţi „la vedere", românii mai beau anual în jur de 2 litri neînregistraţi — netaxaţi, necontrolaţi —, iar în anii '90 şi 2000 cantitatea ajungea la 6-7 litri, aproape jumătate din tot consumul. Acelaşi OMS a plasat România, în ultimul raport global, pe primul loc în lume la consumul total de alcool: circa 17 litri de alcool pur pe adult pe an, de trei ori media mondială.
Dar totul are un preţ - electricitatea pentru gospodării este, potrivit Eurostat, cea mai scumpă din întreaga Uniune Europeană raportat la puterea de cumpărare: 49,5 unităţi PPS la 100 kWh în a doua jumătate a lui 2025, peste Cehia şi Polonia şi de peste trei ori nivelul din Ungaria. După liberalizarea din iulie 2025, preţurile au urcat cu 58,6% într-un singur an — cea mai mare creştere din UE — în timp ce în Franţa au scăzut cu 12,5%. Într-o ţară care se laudă cu hidrocentrale, nuclear şi gaz din Marea Neagră.
Apoi motorina, despre care vorbim din nou la preţuri de peste 10 lei pentru un litru de la 1 iulie, odată cu expirarea reducerii de acciză pe care un guvern interimar nu a mai avut cum să o prelungească, litrul a sărit de 9,5 lei şi se apropie de 9,6 lei, cu unele dintre cele mai mari accize la carburanţi din Uniune. Pare o ştire despre şoferi, dar este o ştire despre economie: motorina scumpă înseamnă transport scump, iar transportul scump se aşază peste fiecare marfă care pleacă din România spre Vest. Pentru o economie aflată la periferia geografică a pieţei unice, care concurează exact pe cost, fiecare ban pe litru e un handicap la export — peste energia industrială scumpă şi peste cea mai mare povară fiscală pe salariul mediu din UE, 41,5%. Mai mult, din 2024 încoace guvernele României au sancţionat producţia şi creşterea - au introdus IMCA, impozitul minim pe cifra de afaceri, motiv pentru care investiţiile s-au redus, iar răbdarea investitorilor a dispărut, aceştia mergând către ţări care apreciază mai bine munca - precum Turcia, care a câştigat proiectul viitoarei Dacia Striker.
Şi educaţia? O grădiniţă privată cu program prelungit costă, în medie, 2.250 de lei pe lună — aproape jumătate din salariul mediu net, care abia trece de 4.700 de lei. O şcoală primară internaţională costă cel puţin 42.000 de lei pe an: aproape nouă salarii medii nete, în timp ce în Franţa aceeaşi şcoală costă echivalentul a patru salarii şi jumătate. Educaţia privată e, raportat la venituri, de două ori mai inaccesibilă pentru un părinte român decât pentru unul francez. Şcolile private cu adevărat bune, cu campusuri şi profesori din UK sau SUA, costă peste 20.000 de euro pe an, fiind mai scumpe decât în Emirate sau decât universităţile de prestigiu din Marea Britanie.
Alternativa? Şcoala de stat care este gratuită doar în Constituţie. În realitate, 98% dintre părinţi plătesc ceva pentru „educaţia gratuită", în medie aproape 10.000 de lei pe an de copil, — de la 6.800 de lei la ciclul primar la peste 12.000 de lei la liceu. Cea mai mare parte se duce pe meditaţii: la gimnaziu şi la liceu, doi din trei elevi fac pregătire plătită în particular, iar acolo unde se face, factura medie trece de 6.000 de lei pe an. Nu e un moft, ci o taxă nescrisă: aproape şase din zece părinţi plătesc meditaţii special pentru examenele naţionale, pentru că subiectele par calibrate, an de an, pe ceea ce se predă în particular, nu pe ceea ce se predă la clasă. Un sfert dintre familii amână alte cheltuieli necesare ca să le poată acoperi. Restul sistemului completează tabloul: manuale alese după criterii rareori transparente, o evaluare a calităţii actului de predare care lipseşte cu desăvârşire — profesorul slab şi profesorul excepţional sunt plătiţi identic şi verificaţi la fel de puţin — şi o loterie a repartizării în care copilul care nu a prins o şcoală bună nu a prins, de multe ori, nici un profesor bun. Toate acestea într-o ţară care alocă educaţiei 2,4% din PIB, faţă de ţările OCDE care alocă 4,9%. Şcoala de stat nu e gratuită; e doar plătită pe sub masă, iar cine nu-şi permite să plătească rămâne cu ce-a rămas.
Deasupra acestei loterii, un sistem universitar care produce pe bandă diplome în domenii pe care piaţa muncii nu le mai cere de un deceniu, în timp ce angajatorii din industrie, construcţii şi logistică repetă la fiecare conferinţă aceeaşi frază: nu găsim oameni. Nu găsim sudori, nu găsim electricieni, nu găsim operatori CNC, nu găsim şoferi. Găsim, în schimb, absolvenţi pe care nimeni nu i-a întrebat vreodată ce va face piaţa cu ei. De ce? Pentru că politicul a decis să distrugă şcolile de meserii, în loc să investească în ele.
Că se poate şi invers o demonstrează, la câteva mii de kilometri spre nord, exact ţările care au aplicat reţeta pe dos. În Norvegia, Suedia, Danemarca şi Finlanda, energia este curată şi, raportat la puterea de cumpărare, printre cele mai ieftine din Europa, la aceleaşi date Eurostat care ne pun pe noi pe primul loc la scumpiri. Hidrocentralele, nuclearul şi vântul le-au permis să electrifice tot: încălzirea caselor se face cu pompe de căldură şi termoficare, nu cu lemne (sau orice lucru care arde, pentru că sobele tolerează orice) şi fum, iar Norvegia a împins maşinile electrice până acolo încât ele reprezintă aproape întreaga piaţă auto nouă. Zero cărbune, zero fum, facturi suportabile. În schimb, alcoolul e scump cu program: halba de bere costă 8 euro la Stockholm şi 11 euro la Oslo, băuturile tari se vând doar prin magazinele monopolului de stat, iar accizele sunt printre cele mai mari din lume. Şi, în timp ce anestezicul e descurajat prin preţ, educaţia este cu adevărat gratuită — de la creşă până la doctorat, fără meditaţii ca taxă nescrisă şi fără şcoli „bune" şi „proaste" între care părinţii să tragă la sorţi viitorul copilului. Rezultatul: ţări de cinci-şase milioane de locuitori — cât două-trei judeţe de-ale noastre adunate — care au construit Maersk, Ikea, Volvo, Ericsson, Spotify şi un fond suveran norvegian de peste 1.500 de miliarde de dolari. Puteri economice reale.
Iar diferenţa de reţetă se vede până şi acolo unde ne place să credem că avem talent nativ: în sport. Aceleaşi ţări mici dau ora exactă cu atleţi crescuţi într-o cultură a disciplinei — Haaland în fotbal este doar cel mai cunoscut exemplu recent. Sportivi care îşi numără orele de somn şi caloriile cu aceeaşi rigoare cu care statele lor îşi numără emisiile. La noi, în acelaşi timp, vedem fotbalişti plătiţi regeşte care pierd nopţile prin cluburi — acolo unde consumaţia e mereu la ofertă — după care ne mirăm, cu o sinceritate , că nu ne calificăm la turneele finale. Nu e ghinion. E aceeaşi reţetă, aplicată pe gazon.
Un economist ar spune că preţurile sunt doar semnale. Atunci să le citim: nordicii au scumpit uitarea şi au făcut gratuită construcţia; noi am ieftinit uitarea şi am scumpit tot restul. O ţară în care factura la curent e cea mai grea din Europa, plinul de motorină scumpeşte tot ce produci, un an de şcoală bună costă nouă salarii — sau zece mii de lei „pe gratis" —, dar anestezicul e mereu la minus 30% şi vine la pachet cu pastila de mahmureală, nu are o problemă de preţuri. Are o problemă de proiect. Pentru că, atunci când educaţia devine lux sau taxă nescrisă, energia devine povară şi uitarea devine bun de larg consum la ofertă, nu mai vorbim despre un dezechilibru de piaţă. Vorbim despre o reţetă. Iar rezultatul ei se vede deja în fiecare comună din care au plecat tinerii, în fiecare fabrică ce nu-şi găseşte oamenii şi în fiecare camion care pleacă spre Vest cu marfă tot mai greu de vândut.
