După aproximativ trei ani de la momentul apariţiei sale, declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice rămâne un subiect fierbinte pentru contribuabili. În contextul în care responsabilitatea fiscală se mută, din ce în ce mai rapid, de la organul fiscal către contribuabili, am identificat câteva aspecte mai puţin văzute ale acestei declaraţii.
Prelungirea termenului de raportare şi plată, de tratat cu prudenţă şi rigoare
În primul rând, remarcăm faptul că termenul de raportare şi de plată de 15 martie stabilit de autorităţi a fost şi în acest an prelungit. Aşadar, deşi, conform prevederilor fiscale, termenul de depunere a “Declaraţiei Unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoane fizice” pentru anul fiscal 2019 era 15 martie 2020, acesta a fost prelungit până la data de 25 mai 2020.
Această mişcare a autorităţilor a fost primită ca o gură de oxigen de către unii contribuabili, iar pentru alţii a devenit chiar un motiv de “relaxare”. Deşi prelungirea termenului de raportare fiscală şi de plată a obligaţiilor fiscale aferente poate oferi impresia unei astfel de relaxări la nivel mental, suntem însă pe mai departe de părere că, din punct de vedere procedural, declaraţia unică trebuie să rămână, din mai multe considerente, un subiect de interes sporit în rândul contribuabililor. Încercăm să enumerăm câteva dintre aceste aspecte în cele ce urmează.
Procesul în ansamblul său, coroborat cu extinderea termenului limită declarativ şi al celui de plată al obligaţiilor fiscale, a suferit câteva modificări, unele putând fi considerate chiar îmbunătăţiri substanţiale. De exemplu, s-a realizat o mult mai mare “flexibilizare” a procesului declarativ prin extinderea modalităţilor de înregistrare a declaraţiei fiscale (atât în format fizic – metoda clasică, pe hârtie, cât şi prin mijloace electronice la distanţă – ex. prin încărcarea declaraţiei în format “.pdf intelligent” în contul de SPV sau pe portalul e-guvernare, utilizând semnătura electronică autorizată) şi prin introducerea mecanismului de autoimpunere la contribuabil.
Toate aceste facilităţi administrativ-procedurale (deşi unele încă mai necesită perfecţionări) oferă un mic confort contribuabililor - persoane fizice, în primul rând prin prisma existenţei unui flux aparent mult mai uşor de gestionat.
La toate acestea se mai poate adăuga şi faptul că, prin Ordinul 2.098, publicat în vara anului 2019, autorităţile au majorat şi limitele plafoanelor pentru care se pot institui popriri ale conturilor bancare în cazul existenţei unor somaţii de plată pentru obligaţii fiscale restante (de la 100 lei, la 2.000 lei), astfel că şi neplăcerile provocate de blocarea conturilor bancare s-au mai diminuat.
Cu toate acestea, persoanele fizice vizate trebuie să fie şi mai prudente de acum înainte şi să acţioneze preventiv şi în conformitate cu prevederile fiscale în vigoare. Prin aceste modificări, responsabilitatea fiscală se mută, în fapt, de la organul fiscal către contribuabili.
