Echilibrul bugetar din România este departe de a-şi găsi soluţia. Recentele tulburări de pe pieţele financiare internaţionale reaprind temerile legate de o posibilă criză financiară care ar putea fi extrem de contagioasă pentru noi prin canalele deja cunoscute şi puternic legate de Uniunea Europeană: comerţul exterior, investiţiile străine, apartenenţa la grupări integraţioniste.
Faţă de precedenta criză, situaţia finanţelor publice este mult mai precară, dezechilibrele macroeconomice sunt mult mai mari. Ceea ce înseamnă că o potenţială criză astăzi ne-ar lovi mai mai puternic decât cea din 2008 – 2010. Nu că aceea ne-a lovit foarte uşor, prăbuşirea PIB fiind aproape de 20% în anii de criză.
Astăzi, deficitul bugetar este mult mai mare (atât ca procent raportat la PIB cât şi ca valoare), procentul veniturilor fiscale în total venituri bugetare a scăzut către 75%, datoria publică a crescut atât ca procent din PIB (către 50%) cât şi ca valoare, costul cu dobânzile s-a apropiat de 2% (cam cât bugetul anual pentru educaţie sau comparativ cu investiţiile realizate de guvern din surse proprii), deficitul de cont curent pare scăpat complet de sub control. Nici pe partea de cheltuieli nu stăm foarte bine, având o pondere dublă faţă de media UE (către 37%) a cheltuielilor cu salariile în sectorul bugetar, de exemplu.
Economia subterană în România rămâne o problemă nerezolvată de foarte multă vreme. Orice încercare din ultimii 20 de ani nu a modificat semnificativ procentul din PIB asociat acestui fenomen în România. Dacă în 2003 ponderea era la 33,6% din PIB (a se vedea Figura 1), în 2022 ponderea a scăzut la doar 29% din PIB (în 20 de ani am corectat economia subterană cu doar 4% din PIB). Încă ne aflăm la o distanţă considerabilă faţă de media UE, plasată cam la jumătate din ceea ce vedem astăzi în România (17,3% în 2022 pentru UE-28 şi 19% pentru 31 de ţări europene).
Figura 1
Sursa: Schneider & Asllani, 2022, ”Taxation of the informal economy in the EU”, Policy Department for Economic, Scientific and Quality of Life Policies, Directorate-General for Internal Policies, pp. 14-16, prelucrare autor.
Diferenţa de aproximativ 22% PIB este enormă şi ar trebui să ne dea serios de gândit. Ea înseamnă astăzi circa 65 miliarde EUR/an, doar diferenţa faţă de această medie a UE către care ar trebui să tindem. Adică, aproape 2/3 din bugetul de pensii al României sau circa 650 de km de autostradă.
România nu stă foarte bine nici la nivel regional în ceea ce priveşte acest aspect. Din 2003 suntem vicecampionii regiunii aproape constant, abia din 2018-2019 am schimbat locul 2 cu Croaţia, Bulgaria fiind constant pe primul loc dar nu la foarte mare distanţă de noi. Cu o valoare dublă a acestui indicator prin comparaţie cu Slovenia sau Slovacia (Figura 2), este clar că avem foarte mult de recuperat şi că o bună parte a stării precare a finanţelor publice şi escaladarea accelerată a datoriei publice din ultimii ani. Rezilienţa României în faţa unor potenţiale crize viitoare sau în faţa unui potenţial efect de contagiune este şi ea puternic diminuată de acest fenomen.
Figura 2
Sursa: Schneider & Asllani, 2022, ”Taxation of the informal economy in the EU”, Policy Department for Economic, Scientific and Quality of Life Policies, Directorate-General for Internal Policies, pp. 14-16, prelucrare autor.
O altă problemă este cea legată de convergenţa cu Uniunea Europeană. Dacă în 2003 distanţa faţă de media UE 28 era de 11,0%, în 2022 ea a crescut la 11,7%. Cel mai aproape am fost în 2017 (9% diferenţa între noi şi media UE privind economia subterană), după acel moment însă situaţia s-a deteriorat constant.
Este clar că resurse importante ne scapă printre degete şi că persistenţa acestui fenomen în cazul nostru pleacă, în primul rând, de la inegalitatea în faţa regulilor şi în faţa legilor (fiscale): evaziunea fiscală, contrabanda, comerţul cu bunuri ilicite, munca la negru sau gri sunt fenomene pe care încă nu le stăpânim aşa cum ar trebui să o facem. Dând deoparte economia subterană asociată autoconsumului (în România ea este estimată la circa 37,7% din total economie subterană), de departe următoarea componentă ţine de evaziunea fiscală – impozitele indirecte (24,5% din total economie subterană).
Un alt aspect important este cel legat de conformarea fiscală şi percepţia publică legată de stat şi de ceea ce face el cu banul public, economia subterană asociată acestui fenomen în România fiind de circa 14,2% din total economie subterană (uşor peste munca la negru cu impact estimat la circa 13,1%). Inflaţia ridicată din ultimele luni a adăugat şi ea o presiune suplimentară dinspre economia subterană.
Aşa cum o recunoaşte şi studiul publicat de Schneider şi Asllani (2022), evaziunea fiscală şi economia subterană din spate pornesc în bună măsură de la necorelarea între nivelul taxării şi puterea de cumpărare a românilor: cu atât mai mult, într-o ţară săracă, o creştere de taxe duce rapid către o economie subterană mai mare. Nevoia de bani la bugetul statului, motivată de încăpăţânarea de a face reformele necesare şi amânarea permanentă a acestora pentru altă dată, face ca guvernul să aleagă mereu calea mai uşoară – creşterea constantă a taxelor, care se disociază tot mai mult de puterea românilor de a le plăti şi de capacitatea producătorilor de a le integra în preţul final.
De exemplu, preconizatele creşteri ale accizelor la benzină şi la produsele din tutun, de la 1 aprilie care, în timp ce sunt binevenite pentru a creşte volumul încasărilor la buget, trebuie însă să nu pierdem din vedere evoluţia pieţei negre. Pe segmentul ţigaretelor, acolo unde încă avem un volum uriaş de trafic ilicit, creşterile ar trebui să fie dublate de intensificarea măsurilor de combatere a pieţei negre, care se adaptează permanent cererii (anul trecut au fost descoperite 5 fabrici clandestine de ţigări în România, cu 3 mai mult faţă de anul 2021, ceea ce arată că traficul ilicit este încă un domeniu extrem de profitabil pentru jucătorii ilegali de pe această piaţă).
Fără să greşim, putem trage câteva concluzii foarte simple: economia subterană din România poate fi combătută eficient cu o fiscalitate mai redusă şi mai adaptată puterii de cumpărare a românilor, cu o fiscalitate mai predictivă (mai ales pe impozitele indirecte) pe termen lung, prin temperarea urgentă a inflaţiei, prin creşterea încrederii în ceea ce face statul cu banii cetăţenilor (transparenţă mai mare, indicatori de performanţă în sectorul public, redimensionarea sectorului public, reforma administrativ-teritorială etc.). Sunt lucruri de bază care nu ar trebui să lipsească din niciun plan al unui guvern interesat de prosperitatea cetăţenilor săi.
Cristian Păun este Prof.Univ.Dr la Academia de Studii Economice din Bucureşti
