În ultimul timp se vorbeşte foarte mult despre privatizare şi mai puţin despre reindustrializare. Din păcate, până acum procesul de privatizare nu a fost un factor generator de reindustrializare ci, dimpotrivă, a contribuit la dezindustrializarea ţării şi la creşterea dependenţei economice. Dacă acest proces de privatizare continuă fără o viziune coerentă, fără a pune ceva în loc, fără atragerea de investiţii în scopul dezvoltării industriale, atunci economia României nu are niciun viitor. România nu poate să se dezvolte sustenabil fără să aibă o strategie centralizată pe termen lung de privatizare şi reindustrializare. De ce?
Pentru că s-a dovedit că economiile industrializate sau cele aflate într-un astfel de proces nu au cunoscut criza sau au fost mult mai puţin afectate decât cele în care industria are o contribuţie modestă la formarea PIB-ului. Astfel, pentru statele emergente (Brazilia, China, Turcia, India) care nu au fost afectate de criză, ultimul deceniu a fost unul al industrializării. În schimb, în UE, care se află în criză în ultimii ani, s-a manifestat un proces de dezindustrializare moderată, ponderea industriei în PIB scăzând de la o medie de 23,1% în 1998 la 15,6% în prezent. Dar această diminuare a sectorului industrial în ţările care au ajuns la o anumită dezvoltare industrială s-a concretizat prin renunţarea la sectoarele neperformante sau în delocalizarea către ţările emergente în vederea obţinerii de rentabilităţi mai mari şi fără afectarea industriilor conexe.
Astfel, ţările care au înregistrat cele mai mici scăderi - ca Germania, Cehia, Polonia, Austria - au rezistat mult mai bine la presiunea crizei. De aceea, trebuie ca politicile industriale să devină primordiale (aşa cum observă şi Rodrik - 2009), la nivel european reindustrializarea fiind deja un obiectiv important al Strategiei Europa 2020, având ca scop creşterea ponderii industriei în PIB cu peste 33%.
În România, procesul de dezindustrializare a fost unul abrupt ce a produs rupturi structurale grave. De la o pondere a industriei în PIB de 49,1% înregistrată în 1989, România a scăzut la 29,1% în 2012, acelaşi trend păstrându-se şi în cazul numărului de salariaţi. Am privatizat fără niciun fel de strategie, la preţuri de câteva ori mai mici decât preţul pieţei. Am cedat controlul în domenii de importanţă naţională, de la sectorul siderurgic şi energetic la cel bancar. De fiecare dată s-au urmărit obiective nesemnificative pe termen scurt, sacrificându-se dezvoltarea pe termen lung. Niciodată nu s-a avut în vedere reindustrializarea privată sau, de ce nu, de stat, ca o necesitate de dezvoltare şi diminuare a dependenţei economice. Şi este posibil să facem aceleaşi greşeli şi în prezent.
Ce trebuie să conţină o astfel de strategie pe termen lung? Câteva principii simple, aplicate şi de alte ţări.
În primul rând, păstrarea controlului în cazul privatizărilor din domenii de importanţă naţională. Iar din acest punct de vedere Polonia este cel mai elocvent exemplu. Dezvoltarea economică viitoare nu se poate realiza dacă nu deţii controlul asupra resurselor şi nu ai o bază în domeniile strategice. Lipsa acestei baze sufocă dezvoltarea pe termen lung şi generează vulnerabilităţi vizibile în perioadele de criză economică (a se vedea sectorul bancar).
În al doilea rând, transparenţa procesului de privatizare ce are ca scop obţinerea preţului corect. Aceasta se poate asigura prin intermediul pieţei de capital. În România, cele mai multe privatizări au ocolit bursa, iar preţul obţinut a fost de câteva ori mai mic decât preţul real. Şi niciodată justiţia nu a identificat şi tras la răspundere vinovaţii. Fără instituţii puternice atât procesul de privatizare, cât şi dezvoltarea economică viitoare vor fi afectate.
În al treilea rând, necesitatea realizării unei analize economice şi de impact. Analiza trebuie să pună în evidenţă performanţele prezente şi viitoare, dar şi impactul asupra industriilor conexe. Întreprinderile care înregistrează pierderi nu sunt neapărat nerentabile. Multe dintre întreprinderile de stat acumulează pierderi din cauza intereselor politice, clientelare şi a unui management defectuos. Cum se pot diminua aceste cauze? Prin instituţii de urmărire şi control puternice şi printr-o justiţie imparţială şi performantă. De ce justiţia nu se autosesizează în cazul Oltchim – şi nu numai - în care există semnale clare de satisfacere a intereselor clientelare? De ce nicio instituţie a statului nu se autosesizează atunci când o întreprindere de stat înregistrează pierderi ani la rând? De ce nicio instituţie nu se autosesizează când se intenţionează demolarea unei rafinării fie ea şi privată? De ce nicio instituţie nu se autosesizează când cinci combinate siderurgice sunt vândute chiar şi printr-un contract privat pe 70 de euro? De ce nicio instituţie nu se autosesizează când cinci combinate siderurgice vor fi închise şi vor afecta cinci oraşe şi industriile conexe? Din punctul de vedere al managementului defectuos, soluţia nu este managementul privat corelat cu politicul, ci un management axat pe profesionişti după modelul BNR.
Nu în ultimul rând, corelarea procesului de privatizare cu cel de reindustrializare. Sumele obţinute din privatizare trebuie reinvestite şi nu irosite. O idee ar fi crearea unui fond de reindustrializare pe baza fondurilor obţinute din privatizare. De asemenea, este nevoie de corelarea acestei strategii şi finanţarea sa din fonduri interne sau externe, naţionale sau europene, publice sau private.
Acestea sunt doar câteva dintre principiile care ar trebui avute în vedere.
Dan Armeanu este profesor la ASE, Facultatea de finanţe, bănci şi burse de valori
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
