La o conferinţă organizată recent de reprezentanta Comisiei Europene la Bucureşti s-a făcut afirmaţia că economia autohtonă ar fi devenit "normală", că la mulţi indicatori stăm mai bine decât numeroase economii din Uniunea Europeană. A fost prezentat şi un tablou de bord în acest sens.
Economiile emergente din UE/NMS (care au intrat din 2004) au înregistrat rate de creştere economică mult superioare celor din restul UE până la criză, uneori peste potenţial (aşa s-a petrecut şi în România). Aceasta a făcut ca datoriile publice să rămână mici, întrucât ce contează pentru nivelul lor faţă de PIB este rata de creştere economică în relaţie cu deficitul bugetar. Cu excepţia Ungariei (datorie publică de peste 75% din PIB) şi Poloniei (datorie publică de peste 55% din PIB), ţările din Europa Centrală şi de Răsărit au datorii sub 40% acum. Dar datoriile lor au crescut rapid după izbucnirea crizei, în unele cazuri s-au dublat din concomitenţa creşterii deficitelor bugetare şi imploziei economice. Ceea ce se tolerează unor economii de către pieţe nu se tolerează altora. De pildă, Germania are o datorie publică de peste 70% din PIB, deci superioară celei a Spaniei (sub 60%), ca şi a celor mai multe NMSs. Dar Germania are surplusuri externe mari, fiind creditor net al zonei euro; are şi o forţă de consolidare fiscală fără egal. Marea Britanie stă mult mai rău decât România la datorie publică şi deficit bugetar. Ar trebui ea să aibă un rating inferior? Să observăm că economia britanică nu are handicapul euroizării în a capitaliza autonomia politicii monetare.
Există un indicator ce diferenţiază bine performanţa economiilor: capacitatea de a produce bunuri exportabile şi importabile în dinamică, adică judecând şi sofisticarea (complexitatea) acestora. În timp ce Germania are, constant, surplusuri de cont curent, fiind unul dintre cei mai mari exportatori ai lumii (în 2011 a exportat de 1.000 miliarde euro), ţările din sudul zonei euro şi cele mai multe NMSs înregistrează deficite externe. Deficitele externe ale României nu sunt atât rezultatul unui exces de cerere, ci mai degrabă exprimă structuralitatea unui deficit de producţie. Ani de zile acest deficit a fost ascuns de finanţarea externă amplă. România a consumat peste posibilităţile ei în deceniul trecut.
Trebuie spus că cea mai mare parte a îndatorării externe a ţării (ce a ajuns la aproape 100 mld. euro în 2011) este pe seama sectorului neguvernamental (70%). Din păcate, această datorie nu a întărit capacitatea de producţie aşa cum ar fi trebuit. România nu a avut şi nu are o strategie economică articulată în acest scop (vezi şi articolul semnat de Moise Alter şi Dan Armeanu din ZF, 5 februarie a.c.). Intrarea în UE şi, mai târziu, acordurile cu FMI (CE şi BM) au fost privite de unii ca fiind suficiente pentru eliminarea neajunsurilor. Şi îndatorarea externă este probabil să crească ca pondere în PIB dacă investiţiile străine directe nu vor finanţa preponderent deficite de cont curent prognozate la 4-5% din PIB în anii ce vin.
România şi-a ameliorat solvabilitatea, în contrast cu alte ţări din UE. Ea are o bază industrială mai diversă decât a Portugaliei şi altor ţări; are şi finanţe publice mai bune. Dar se poate măsura economia noastră cu cea a Irlandei în privinţa adaptabilităţii şi gradului de prelucrare a produselor de export (Irlanda a fost pusă la pământ de excesele industriei financiare)? Nu mai vorbesc de comparaţia cu ţări din UE care au balanţe comerciale echilibrate sau surplusuri.
Ricardo Hausman, Cesar Hidalgo et.al (o echipă Harvard-MIT) au elaborat un atlas al "complexităţii economice" (publicat în 2011), care încearcă să măsoare potenţialul de dezvoltare în funcţie de distanţa între "cunoaşterea productivă" şi venitul/loc pe care le are o ţară. Unde veniturile sunt scăzute (deci şi salariile) şi există pricepere multă (că diversitate şi calitate) potenţialul de creştere este mare. Această analiză este în spiritul celei promovate de Dani Rodrik şi alţii, care caută să desluşească ce mişcă avantajele comparative, competitivitatea, în timp; ei merg dincolo de simpla acţiune a forţelor pieţei şi găsesc virtuţi în politici publice. Se poate face analogie şi cu ideea "mănuchiurilor" (clustere) de activităţi (Michael Porter). Ai spune că România nu stă foarte rău (Atlasul ne plasează pe un loc 28 la "complexitate economică" într-un clasament format din 128 de ţări). Dar ierarhia nu poate surprinde fenomene îngrijorătoare ce se întâmplă în economia noastră:
- deteriorarea procesului educaţional, care afectează capitalul uman;
- destructurarea unor lanţuri (networks) productive, care îşi are originea nu numai în delocalizări la scară UE, ci din lipsa unei politici care să aibă în vedere importanţa reţelelor pentru ţesutul economic şi industrial, pentru competitivitate (vezi şi studiul Becker et al. Bruegel, 2010);
- capitalul autohton firav în sectoare economice-cheie, ceea ce face ca destructurarea să nu poată fi prevenită (deciziile sunt luate în exterior);
- slaba legătură între producţie şi centre universitare, de unde ar putea veni impulsuri de creştere a gradului de complexitate a producţiei.
- exportul a crescut mult după prăbuşirea din 2009. Dar ponderea tradables în producţia internă este mică faţă de alte NMSs.
- cazul Nokia şi altele arată că salarii mici nu mai pot compensa buchetul de factori de care depinde "cunoaşterea productivă";
- bănci locale cu slab apetit pentru finanţarea IMM-urilor;
- când ai o migraţie externă de peste 2 milioane de inşi nu te poţi lăuda cu un şomaj de sub 8%.
La aspectele menţionate mai sus merită să alăturăm calitatea slabă a instituţiilor, exprimată de fenomene precum:
- eficienţa foarte scăzută a cheltuielilor publice. România a alocat pentru investiţii publice cca 5% din PIB anual (în deceniul trecut), în timp ce în Polonia, Ungaria, Cehia ponderea a fost inferioară. Nici pe departe nu
s-au concretizat resursele cheltuite în infrastructură fără de care o ţară nu se poate dezvolta (autostrăzi; instalaţii portuare; sisteme de irigaţii şi ameliorări funciare). Este ca şi cum la noi alocarea a fost de 2-3% din PIB. România nu are infrastructură, în primul rând, nu fiindcă nu am absorbit fonduri europene, ci pentru că au fost irosiţi bani din bugetul public. Să ne gândim că în ultimii 6 ani ani volumul de resurse alocat investiţiilor publice a depăşit cu mult alocarea de cca 32 miliarde euro din bugetul UE.
- coeficientul foarte scăzut de absorbţie a fondurilor europene este grăitor pentru capacitatea instituţională autohtonă. Teza acreditată de unii că este mai bine să nu absorbim mult pentru a nu repeta experienţa nefastă a unor ţări din UE este o aiureală: România nu este ameninţată de redundanţă în infrastructură; noi nu avem mult din infrastructura de bază. Că trebuie să controlăm costurile şi să prioritizăm este însă un adevăr mare!
- fragilitatea instituţională se vede şi în nivelul foarte scăzut al încasărilor fiscale (cca 29% din PIB, faţă de o medie de 33% în NMS şi 40% în UE-27).
- România alocă cei mai puţini bani (ca pondere în PIB) pentru educaţie şi sănătate între ţările UE. Drept este că mult din ce se duce în sănătate nu se cheltuieşte cum trebuie. Dar este de necontestat că la noi se cheltuieşte puţin pentru educaţie, mai ales. Încasările fiscale mici slăbesc capacitatea de a aloca mai mult pentru aceste domenii.
- sumă mică din bugetul public pentru cercetare şi dezvoltare (sub 0,30 % din PIB), alături de cele mai slabe economii din UE.
- avem o hemoragie a capitalului uman cu înaltă calificare/şcolire; este improbabil ca unele transferuri de tehnologie, ale firmelor străine, să poată compensa această hemoragie.
- fragilitatea instituţională se vede şi în incapacitatea de a valorifica în beneficiu naţional resursele naturale ale României.
Ineficienţa crasă în utilizarea banului public, în investiţii publice, echivalează cu o dezinvestiţie în raport cu nevoia de susţinere infrastructurală a dezvoltării economice. În deceniul trecut această dezinvestiţie a fost ocultată de creşterea pe baza consumului şi de finanţarea externă la îndemână. Criza scoate la iveală slăbiciuni; este posibil ca potenţialul de creştere anuală (diminuat de la 5-5,5% la probabil sub 3%) să continue să se erodeze dacă nu se va înregistra o ameliorare semnificativă a eficienţei cheltuielilor publice, a absorbţiei fondurilor europene. Este nevoie totodată de o politică economică care să stimuleze investiţii în tradables, creşterea gradului de prelucrare, care să se bizuie mai mult pe economisirea internă şi educaţia bună a forţei de muncă.
Dacă la cele mai de sus adăugăm gradul de euroizare a economiei (care amputează politica monetară, spaţiul de manevră al politicilor economice în ansamblu), dominaţia grupurilor străine în sectorul bancar (de cum le merge acestora depinde ce se întâmplă cu sucursalele de la noi), dependenţa mare de pieţele zonei euro, înţelegem că analiza trebuie să fie mult mai nuanţată în judecarea stării şi perspectivelor economiei româneşti. Jeffrey Franks şi alţii au temei să afirme că a avut loc o consolidare fiscală şi de cont curent. Dar a spune că economia românească este "in good shape" (este în stare bună) este o exagerare. Cel puţin fiindcă suntem vinculaţi la o zonă euro care rămâne tare bolnavă, la care se adaugă probleme ca acelea prezentate mai sus.
Daniel Dăianu este fost ministru de finanţe, profesor de economie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
