Opinii

Opinie de Sorin Pâslaru: Riscul vine din creditul în valută

Opinie de Sorin Pâslaru: Riscul vine din creditul în valută

Autor: Sorin Pâslaru

21.04.2011, 23:50 110

La doi ani de la punerea României în situaţia imposibilă de a finanţa pe termen scurt o datorie privată externă de 22 mld. euro şi "salvarea" printr-un credit FMI, autorităţile încă stau pe gânduri dacă să restricţioneze sau nu creditul în valută pentru populaţie, generatorul situaţiei de risc.

România avea în decembrie 2008 o datorie publică de doar 28% din PIB, din care datoria publică externă era de 14% din PIB, adică 18 miliarde de euro.

Ce folos? Datoria totală externă (publică şi privată), adică cea făcută de bănci şi companii, ajunsese la 73 mld. euro din PIB, din care o treime datorie pe termen scurt.

Cum s-a ajuns la acest nivel al datoriei externe? Prin canalul creditului în valută. Ce a fost a fost. Problema este că acum, când se vede în ce situaţie riscantă a fost adus sistemul financiar local, acest canal nu este oprit. Şi acest canal ar trebui oprit cu atât mai mult cu cât situaţia de pe pieţele financiare occidentale este atât de tensionată încât riscul de a avea o nouă criză de proporţiile Lehman Brothers este luat serios în considerare. În lume este război. Războiul banilor şi al datoriilor.

Pentru prima dată de când s-au înfiinţat agenţiile de rating, acum 70 de ani, datoria SUA este pusă sub semnul întrebării. Standard & Poor's a revizuit perspectiva de rating a datoriilor SUA, AAA, de la stabilă la negativă, ceea ce înseamnă 30% şanse de scădere a ratingului în următorii doi ani.

În Europa marile ziare, politicienii şi reprezentanţii marilor bănci împing Grecia spre o restructurare a datoriei publice. Se vorbeşte despre un Lehman Brothers II, iar ideea este ca de data aceasta să fie o "restructurare ordonată" şi nu panică.

Investitorii iau în calcul deja faptul că Grecia nu va putea plăti la scadenţă datoria şi cotează obligaţiunile la 80% din valoarea de emisiune. Situaţia este analizată pe toate feţele. O propunere ar fi plafonarea dobânzilor la care se împrumută Grecia (160% din PIB datorie publică) şi celelalte ţări de la periferia UE cu datorii publice mari relativ la PIB (Irlanda - 95% din PIB, Portugalia - 85% din PIB). Aceasta ar însemna însă un ajutor direct dat de către contribuabilii germani sau francezi celor din sud, deci ar fi foarte greu acceptabilă politic.

Cealaltă soluţie, despre care se vorbeşte tot mai insistent, este restructurarea. Ce înseamnă asta? Că debitorul - statul elen, în acest caz - nu mai plăteşte la scadenţă decât 80%, 70% (sau 40% - există şi asemenea estimări luate în calcul) din ceea ce datora. Grecii resping cu toate forţele această posibilitate. "Dacă se va restructura datoria, ar fi falimentul ţării şi o catastrofă pentru sistemul bancar elen", a afirmat Takis Kambureas, preşedintele ATE Bank, citat miercuri, 18 aprilie 2011, de ziarul francez Le Figaro.

Teama este că, odată restructurată datoria, investitorii nu vor mai finanţa o ţară care nu a reuşit să ramburseze la timp şi total banii pe care i-a împrumutat. Dar ce şansă au? Statisticile sunt necruţătoare. În doar 10 ani, adică între 2000 şi 2010, datoria statului elen a crescut de la 140 miliarde de euro la 340 miliarde de euro (şi cea mai mare parte datorie externă), în condiţiile în care PIB-ul Greciei este de 200 de miliarde de euro. Grecii s-au împrumutat cu un PIB întreg în 10 ani.

O eventuală restructurare va fi însă cu consecinţe complicate şi pentru celelalte ţări de la periferia zonei euro cu datorii mari în cârcă. Situaţia este foarte grea. Dacă o bancă sau un asigurător se trezeşte că primeşte (sau i se garantează) doar 70% din ceea ce i se datorează, atunci va trebui să facă rost de bani noi. De la acţionari, de la stat? Statele au plătit deja zeci, sute de miliarde de euro pentru a rezolva o situaţie similară provocată de căderea Lehman Brothers, ceea ce de altfel le-a şi atras scufundarea în datorii.

Ce să facă România în acest context? Să-şi pună problema unui nou şoc pe pieţele financiare. Iar unda acestui şoc, canalul său de transmisie va fi cursul, ca şi în toamna lui 2008. Fluxurile pozitive de acum, care au dus la aprecierea leului cu 5% de la începutul anului, pot face foarte rapid cale întoarsă.

Datoria publică, chiar dacă a crescut în doi ani cât în douăzeci (a ajuns acum la 45% din PIB, adică 54 mld. euro), este finanţabilă.

Cel mai mare risc provine, dacă pe partea sa guvernul reuşeşte menţinerea sub control a deficitului bugetar, din canalul cursului. Şi am avut deja un tsunami în iarna 2008-2009, când statul a trebuit să se împrumute într-o zi cu 20 miliarde de euro, adică jumătate din buget şi cât toată datoria publică de până atunci.

Iar cele mai expuse sunt persoanele fizice care au luat credite în valută. Companiile şi băncile au putere, se pot proteja, dar persoanele fizice cu venituri în lei şi datorii în valută nu.

Ungurii şi-au dat seama şi au restricţionat dur deja, în august 2010, creditele noi în valută pentru locuinţe, iar acum încearcă chiar şi transformarea creditelor vechi din euro, franci elveţieni sau yeni japonezi în forinţi.

Acelaşi lucru ar trebui făcut în România chiar cu riscul de a încetini creditarea locuinţelor: restricţionarea creditelor pentru populaţie în valută. Oricum cea mai mare parte a creditelor Prima Casă s-au dat pentru locuinţe vechi, deci efectul de antrenare în economie este foarte redus, iar pe de altă parte creditele în lei indexate la dobânda interbancară Robor s-au ieftinit substanţial.

Cu orice risc şi împotriva tuturor dacă este cazul, autorităţile trebuie să împiedice populaţia să-şi mai ia risc valutar direct, pentru că oalele tot în capul economiei se vor sparge.

AFACERI DE LA ZERO