Un recent încheiat periplu nord-american m-a făcut să înţeleg mai bine revoluţia energetică declanşată în SUA de noile tehnologii de exploatare a hidrocarburilor prin fracturare hidraulică, revoluţie care va redesena - pe parcursul vieţii noastre, nu mai târziu - harta geopolitică a lumii. Câştigurile de productivitate generate de acest boom energetic cu care America nu s-a mai întâlnit de la exploatarea comercială a primului puţ de petrol în 1859 nu au precedent în istoria modernă şi vor reconfigura dramatic zone întregi ale lumii, vor reînvia industrii crezute moarte şi vor crea prosperitate la dimensiuni colosale.
Anul trecut, după mai puţin de cinci ani de exploatare industrială cu noile tehnologii, SUA au produs circa 6,4 milioane barili de petrol pe zi, mai mult decât Rusia! Estimările cele mai pesimiste arată că în doi-trei ani Statele Unite vor atinge independenţa energetică şi că până în 2020 America va deveni cel mai mare producător de petrol al lumii, depăşind Arabia Saudită. Deja astăzi gazul lichefiat costă în America în medie de trei ori mai puţin decât în Europa şi de cinci ori mai puţin decât în Japonia! Nu, nu e o greşeală de tipar - de cinci ori mai puţin, nu cu 50 la sută, ceea ce oricum ar fi un avantaj competitiv insurmontabil pentru oricine.
Această nouă realitate energetică va produce rupturi economice, politice şi sociale greu de cuantificat astăzi, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna la apariţia unei tehnologii revoluţionare: extracţia prin metode clasice a gazelor şi petrolului în anii şaptezeci a generat o bogăţie de 1001 de nopţi în deşertul Arabiei, exploatarea la mare adâncime a petrolului din Marea Nordului a reechilibrat finanţele britanice şi a propulsat Norvegia între cele mai bogate ţări ale lumii, iar mai aproape de vremurile noastre tehnologia telefoanelor inteligente a făcut din Apple, în doar şase ani, cea mai valoroasă companie a lumii. Cum va evolua politica mondială într-o lume în care se schimbă paradigma energetică? Deşi e imposibil de prevăzut în detaliu, câteva direcţii strategice ale noii realităţi sunt deja evidente şi trebuie conştientizate, mai ales pe fondul amatorismului cu care este tratat subiectul în România.
În primul rând, trebuie înţeleasă realitatea dură că, deocamdată, companiile energetice americane deţin un cvasimonopol tehnologic mondial în ceea ce priveşte exploatarea fractală a hidrocarburilor; e de aşteptat de aceea ca în viitorul imediat aceste companii şi America în ansamblu să acumuleze o bogăţie de proporţii epice. Monopolul tehnologic american nu e o întâmplare, este rezultatul a peste 60 de ani de investiţii enorme în cercetare - mai ales în Texas - şi al creării unui ecosistem de afaceri favorabil inovaţiei în sudul Statelor Unite similar celui din Silicon Valley. Este, în ultimă instanţă, produsul unui climat social care îi valorizează pe oamenii care îşi asumă riscuri, fără a-i blama însă pe cei care eşuează. Implicaţia logică a monopolului SUA este că orice exerciţiu naţional de intrare în acest joc trebuie făcut obligatoriu în parteneriat cu o companie americană; astăzi, fără americani, Europa nu poate spera decât cel mult să cultive porumb în zonele cu potenţial energetic fractal.
Principalul efect economic al intrării într-o nouă eră de energie ieftină în SUA va fi inversarea tendinţei de globalizare a coloşilor industriali americani. Atrase de certitudinea unor costuri energetice minuscule, companiile din sectoare intensive (petrochimie, construcţii de maşini, siderurgie etc) vor reveni acasă; e de aşteptat ca şi alte corporaţii ne-americane mai sprintene la minte să încerce achiziţii în SUA sau să investească acolo pentru că altfel nu vor mai putea face faţă competiţiei la nivel global. O dezangajare investiţională pe scară largă paşte Europa de Est şi toate zonele care nu vor putea oferi energie pe acelaşi palier de costuri ca America.
În plan geopolitic, beneficiind de independenţa energetică, Statele Unite îşi vor pierde motivaţia de a cheltui şi de a-şi sacrifica soldaţii în zone turbulente cum sunt Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Asia Centrală. Lipsite de umbrela militară americană, multe ţări din zonele respective s-ar putea întoarce la tribalism sau vor cădea în sfera de influenţă a puterilor regionale (Iran, Turcia, Rusia). Va fi interesant de observat poziţia Chinei; estimarea mea este că marea putere asiatică urmăreşte deja cu nervozitate succesul fenomenal al noilor tehnologii energetice în America şi că în curând le va replica, cu acelaşi obiectiv al asigurării propriei securităţi energetice.
Ce învăţăminte trebuie să tragă România? În esenţă faptul că o revoluţie tehnologică de asemenea proporţii istorice este o oportunitate pe care nu ne putem permite să o ratăm. România e obligată - prin natura dependenţei sale energetice de imprevizibila Rusie, cuplată cu epuizarea motoarelor tradiţionale de creştere economică - să încerce să prindă un loc în faţă în acest tren secular.
Decizia privind exploatarea hidrocarburilor cu noile tehnologii trebuie dezideologizată! Fără patimă, fără prejudecăţi, fără false ori interesate piedici ecologico-populiste, Guvernul României trebuie să privească în ochi adevăratul interes naţional şi şansa la prosperitate a câtorva generaţii, fără a mai aştepta trezirea birocraţiei de la Bruxelles la noile realităţi energetice mondiale. România a ratat până acum marile momente de răscruce tehnologică: dezvoltarea aviaţiei - unde am fost pionieri, revoluţia cibernetică, internetul. Hazardul ne mai dă, iată, o nesperată şansă.
Doru Lionăchescu este preşedintele Casei de Investiţii Capital Partners
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
