Săptămana trecută, Banca Naţională a publicat Raportul asupra stabilităţii financiare – un document amplu, care analizează luminile şi umbrele din economie, în general, şi din sistemul financiar, în special. Raportul a suscitat, şi de această dată, un interes deosebit, ceea ce este foarte bine. În fond, banca centrală oferă publicului un spectru deosebit de vast de informaţii, împreună cu analize ample şi studii de caz. Este bine ca publicul să fie informat şi să folosească aceste informaţii.
Este mai puţin bine când informaţiile şi analizele realizate de experţii băncii sunt răstălmăcite în tonuri de un populism strident, care nu au nimic de a face cu fenomenele analizate. Iar asta, în condiţiile în care raportul oferă şi explicaţia fenomenelor nefavorabile şi propune soluţii de remediere.
Situaţia particulară la care mă refer aici este aceea a temei speciale a raportului, intitulată “Eficienţa operaţională a sectorului bancar şi nivelul intermedierii”. Tema discută, dintr-un unghi specific, unele dintre vulnerabilităţile structurale la adresa stabilităţii financiare din România, abordate şi în alte secţiuni ale raportului.
Problema în discuţie este nivelul scăzut al intermedierii financiare – care este mai redus decât în celelalte ţări ale Uniunii Europene şi s-a menţinut pe o pantă descendentă în ultimii ani. Ce a suscitat interesul unor analişti a fost că, şi pe viitor, băncile mari din Romania prevăd, la unison, o creştere relativ modestă a creditării, mai lentă decât a produsului intern brut nominal, ceea ce va antrena scăderea în continuare a intermedierii financiare in PIB. De aici, până la o mirabolantă teorie a conspiraţiei nu e decât un pas… pe care unii îl fac, cu nonşalanţă şi în deplinul dispreţ al realităţii.
In realitate, aceleaşi bănci care azi sunt precaute, poate excesiv, în a credita economia românească, erau cu siguranţă excesiv de agresive în a acorda credite şi a-şi creşte cota de piaţă, cu 10-12 ani in urmă. Tot cam atunci, societatea-mamă a uneia din cele 8 banci mari plătea un preţ excepţional de ridicat pentru a achiziţiona această bancă. Ceva mai târziu, în martie 2009, în urma unui acord între Romania, Uniunea Europeană, FMI şi acţionarii celor mai mari 9 bănci din România, aceştia din urmă erau de acord să menţină expunerile în România la nivelul celor din acel moment – angajament care a fost onorat integral. Cum se împacă teoria conspiraţiei cu aceste fapte, prin care, în fapt, capitalul străin a “votat” o semnificativă implicare în dezvoltarea României? Dar dacă de fapt nu este o conspiraţie, ci condiţiile interne s-au schimbat? Ori, aici, eu văd cel puţin două probleme care atârnă greu în decizia băncilor de a fi prudente.
Prima ar fi, dupa părerea mea, că o pondere mare din companiile româneşti aleg un model de business prea puţin sustenabil, bazat pe resurse împrumutate şi păstrarea la un nivel insignifiant a capitalurilor. Fenomenul nu este nou, dar el a luat avânt în ultimii ani, deşi situaţia financiară a companiilor a urmat o traiectorie favorabilă, care ar fi permis şi o ameliorare a poziţiei conturilor de capital. Aproape jumătate din companiile româneşti au capitaluri negative; circa 100 de mii de companii au, concomitent, capitaluri negative, niciun angajat şi producţie zero. Întreprinzători români preferă, într-o proporţie îngrijorător de mare, să crediteze companiile pe care le deţin, în loc să le capitalizeze; această conduită le permite să lase companiile “să moară” dacă lucrurile nu merg bine, în loc să facă eforturi pentru salvarea lor ; transferarea activelor valoroase şi “uitarea” datoriilor către creditori devine astfel un sport naţional. Doar că acest “sport” are şi el costurile lui – între care acela că nicio companie cu capital negativ sau aproape de zero nu va avea acces la finanţare bancară.
În această situaţie, până când Legea 31/1990 nu suferă amendamente serioase, care să instaureze efectiv o disciplină financiară sănătoasă în economia românească, este lipsit de sens să vorbim despre creşterea semnificativă a creditării economiei naţionale. Ea nu are pe ce bază să se producă. Aşa se explică, în final, două dintre vulnerabilităţile structurale la care se referă raportul: i) disciplină scăzută de plată în economie şi vulnerabilităţi în bilanţul firmelor; şi ii) nivel scăzut al intermedierii financiare.
A doua problemă nu este structurală, de fapt nici nu ar trebui să existe, dar recurenţa sa o transformă într-un factor semnificativ de risc pentru sănătatea sistemului financiar: instabilitatea legislativă. A fost mai întâi legea privind darea în plată, adoptată în 2016; o lege care inversa raportul firesc dintre creditor şi debitor şi care arunca în derizoriu contractele de credit; în cele din urmă, Curtea Constituţională a introdus în ecuaţie noţiunea de “impreviziune” şi a statuat că darea în plată poate fi decisă doar de un judecător; în acest fel, ne întorceam la prevederile, normale, ale Codului civil, iar legea dării în plată ramânea, practic, fară obiect. Din păcate, efectele legii s-au materializat în blocarea construcţiei de locuinţe în cele circa 6 luni cât ea a fost în vigoare, ca şi în înrăutăţirea ulterioară a condiţiilor pe piaţa creditului ipotecar. Celălalt proiect de lege trecut de Parlament, cel privind restituirea creditelor în franci elveţieni la curs istoric, a fost declarat în totalitate neconstituţional, efectele sale rămânând în final marginale. Totuşi, simpla idee că parlamentul poate decide să incalce principii de drept ce vin incă din antichitate a dat fiori reci industriei bancare şi altor investitori.
Odiseea iniţiativelor legislative stranii, care nu se regăsesc în nicio ţară civilizată, nu se opreşte aici, din păcate. Si în acest moment sunt în discuţie, în parlament, în diferite stadii, mai multe proiecte de lege care continuă tradiţia nefericită începută cu legea dării în plată şi cu cea a conversiei creditelor în franci elveţieni la curs istoric. Adică, proiecte care încalcă cele mai elementare norme de drept, ba chiar vin să contrazică decizii deja adoptate de Curtea Constitutională. Cum o fi aia să stabileşti prin lege ce este imprevizibil? Şi cum o fi să stabileşti că este impreviziune scăderea cu 50 la sută a valorii bunului creditat, când Curtea Constituţională a decis expres, pe bună dreptate, că scăderea valorii bunului creditat nu poate fi justificare pentru darea în plată?
Nu vreau să merg mai departe pe acest teren. Am speranţa fermă că, în final, Parlamentul va respinge în bloc aceste ciudăţenii. Dar, şi aşa, rămâne problema efectelor remanente ale unor asemenea proiecte legislative. Ele sunt subsumate conceptului de “instabilitate legislativă” – care atrage mai puţine investiţii în România, mai puţină intermediere financiară, marje de dobândă mai ridicate (comparativ cu restul Europei), pentru a acoperi şi acest risc, care nu se regăseşte în alte ţări din Uniunea Europeană. Ne mirăm că sunt marje mari la dobânzi ? Ar trebui mai degrabă să ne mirăm cum de iniţiative legislative anti-economice nu ajung direct acolo unde le este locul : la coşul de gunoi.
În final, aş vrea să observ, în treacăt, că analizele de la care am pornit această discuţie sunt realizate ca urmare a Recomandării CERS 2012/2 privind finanţarea instituţiilor de credit. Această recomandare a fost preluată la noi prin Recomandarea CNSM nr. 10/18.12.2017 privind impactul planurilor de finanţare ale instituţiilor de credit asupra fluxului de credite către economia reală, publicată anul trecut pe site-ul CNSM. In baza acesteia, BNR a lansat un chestionar pentru cele mai mari bănci din sistem, care include şi întrebări despre orientările pe următorii 3 ani ale băncilor în cauză. Iar răspunsurile formulate de bănci nu sunt pentru prima dată prezente în Raportul de stabilitate: şi în 2017, raportul a prezentat rezultatele sondajului similar, care nu erau substanţial diferite de cele din acest an. Atunci însă teoria conspiraţiei nu şi-a găsit loc…
Eugen Rădulescu este directorul direcţiei de stabilitate financiară din BNR
