Situaţia economiei mondiale este mai mult decât complicată."Buturuga mică" reprezentată de Grecia (doar 2% din PIB-ul UniuniiEuropene!) riscă să răstoarne nu doar fragila revenire aeconomiilor continentului, ci însuşi viitorul monedei comune.Personal, nu cred ca euro să dispară, deşi pentru o vreme cel puţinar putea să piardă ceva din rolul de monedă de rezervă majoră,alternativă la dolar, cum avusese ambiţia; mai mult, risculîncetării plăţilor de către Grecia se va menţine ani buni de acumînainte, chiar şi în cazul, destul de puţin probabil, că măsurilede austeritate extremă decise de guvernul de la Atena sunt integralpuse în practică. Tensiunea urcă la niveluri paroxistice, situaţiepusă în lumină de faptul că, în ziua în care protestele de la Atenaau degenerat în pierderi de vieţi omeneşti, bursa de pe Wall Streeta fost zgâlţâită puternic.
Noi suntem departe de situaţia Greciei. Datoria publică este cumult mai scăzută nu doar în comparaţie cu Grecia, ci chiar cu"nivelul magic" de 60% din PIB acceptat de Tratatul de laMaastricht (şi depăşit acum de douăsprezece dintre ţărileUniunii!). Dar dacă stocul este liniştitor, fluxul - nu. Anulacesta am putea ajunge la un deficit public de 10% din PIB dacă nuse adoptă de urgenţă măsuri de corecţie. Acest nivel este excesivde ridicat şi pentru ţări mult mai dezvoltate, cu o piaţăfinanciară mult mai adâncă şi cu o monedă privită cu mai multăîncredere în lume.
În cazul nostru, un deficit de 10% din PIB ar însemna ratareaobiectivelor din acordul cu FMI şi UE şi, implicit, blocareaacordului de finanţare. Or, pe piaţa privată un asemenea deficitare toate şansele să nu poată fi finanţat. Nici ieftin, nici scump.Deloc. În această situaţie, bugetul nostru - care acum cheltuieşte4 lei la fiecare 3 lei venituri! - riscă pur şi simplu să încetezeplăţile. Nu este un scenariu catastrofic, ci unul care trebuie avutîn vedere în toată gravitatea lui. Şi de cei care inflamează opiniapublică pentru iluzorii câştiguri electorale, şi de cei care propun"să mai vedem, să mai analizăm".
Prima observaţie este că nu avem prea mult timp la dispoziţie.Dacă măsurile de corecţie ar fi fost discutate serios încă din2009, poate că s-ar fi putut decupa un program care să-i afectezeîn cea mai mică măsură pe cei mai vulnerabili şi să permită, în celmai scurt timp, reluarea creşterii economice. Astfel, cred ca ar fifost posibil ca reducerea cheltuielilor cu salariile în sectorulpublic să fie riguros cântărită, să ducă la restrângerea serioasă aschemelor de personal şi chiar la dispariţia unor instituţii dinsutele care mişună pe unde te aştepţi şi pe unde nu. Nu s-aîntâmplat acest lucru - iar acum este cu totul nerelevant să vedemcine anume poartă răspunderea pentru asta, tot aşa cum, de altfel,nu mai ajută la nimic să vedem cine anume este responsabil pentruumflarea cheltuielilor cu salariile în sectorul public şi cupensiile, cu mult peste ceea ce poate duce economia româneascăazi.
A doua observaţie este că, indiferent de cum va arăta practicprogramul de reducere a deficitului public, el va fi suportat decetăţenii români ACUM, imediat. Nu de altcineva, şi nu începând deanul viitor. Singura problemă în discuţie este cum împărţim povara.Dacă soluţiile de amputare drastică a cheltuielilor, avute învedere de guvern, şi cele de majorare a impozitelor - vizate, nuîntotdeauna explicit, de opoziţie şi de sindicate - ar fiechivalente sub aspectul impactului viitor, aş fi gata să nucomentez soluţia adoptată. Dacă problema s-ar rezuma ladistribuirea poverii nu aş obiecta dacă s-ar adopta o soluţie deîmpărţire mai uniformă - prin impozitele mai mari suportate detoată lumea. O asemenea soluţie pare mai suportabilă şi ea este,fără îndoială, mult mai uşor de adoptat din punct de vederepolitic.
Dar ea nu este mai bună, din punctul de vedere al interesului -primordial, aş zice eu - de a reveni la o creştere economicăsusţinută şi durabilă. Or, dacă sunt majorate cotele de impozitare,cel mai probabil efect este reducerea investiţiilor şi a şanselorde creştere viitoare o dată cu acestea. Nu este o vorbă goală. Pe opiaţă globalizată, investiţiile migrează încotro este mai avantajospentru investitori. România a devenit extrem de atrăgătoare pentruinvestitori când a redus impozitele pe venit şi pe profit, mai alescă a făcut-o într-o conjunctură prielnică, politic şi economic.Aceasta a fost cauza creşterii economice rapide ca şi, de altfel,temelia pe care au putut să crească şi salariile, şi pensiile.
Din păcate, euforia a luat locul raţiunii şi dorinţa a fostluată drept putinţă. Au urmat câţiva ani de creştere a salariilor,mai ales în sectorul public, cu mult peste câştigul deproductivitate a muncii şi a pensiilor cu încă şi mai mult decâtpoate duce economia. Or, asta nu poate să dureze la nesfârşit, vinemomentul corecţiei, mai devreme sau mai târziu. El a venit maidevreme, fiind pus în lumina de criză mondială. Dar rădăcina răuluinu este externă, ci internă. Dacă aceasta nu este corectată,scăderea investiţiilor, deja foarte pronunţată, va continua, pentrucă niciun investitor nu îşi riscă banii într-o ţară cu un deficitpublic de nestăpânit.
Aşadar, dacă în locul scăderii cheltuielilor se adoptă caleamăririi impozitelor, nu avem doar o altă distribuire a poverii, ciratarea unei şanse istorice: aceea de a reveni la o creştereeconomică accelerată, care să ne apropie de standardul de viaţăeuropean. Nu trebuie să ne facem iluzii, sloganele nu ţin loc deîncredere a investitorilor. Putem să decidem că obiectivul nostrude politică economică este să împărţim "echitabil" ceea ce seproduce. Sub acest stindard pot fi şi câştiguri in plan electoral.Dar, cu un asemenea obiectiv, se va produce tot mai puţin, iaregalitatea va fi în sărăcie.
Eugen Radulescu este director in BNR, fost preşedinte albăncilor Raiffeisen şi CEC.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
