Cand criza a inceput sa muste sever, iar cateva institutii financiare de prima marime au fost salvate prin preluarea pachetului majoritar de actiuni de catre statul american sau de cel britanic, au inceput sa devina vocali unii stangisti, care au proclamat, nici mai mult nici mai putin, decat sfarsitul capitalismului. Ba chiar a circulat pe internet un textulet atribuit lui Marx in care acesta ar fi „prezis" exact ceea ce se intampla in acest moment. (Nu m-am ostenit sa verific daca textul respectiv chiar apartinea autorului „Capitalului". Mi s-a parut complet nerelevant.)
M-am amuzat de precaritatea judecatii pe baza careia se decreta sfarsitul capitalismului. Asadar, un sistem economic ce nu a functionat niciodata bine, aducand doar suferinta si ineficienta, ia dintr-o data locul sistemului care a adus prosperitate lumii, ca urmare a unei crize - oricum, pasagere - in urma careia cateva institutii financiare au trecut, partial si temporar, in proprietatea statului! Admirabila gandire, n-am ce zice. (Probabil, unii dintre cei in cauza se gandeau si ca AIG a inceput sa „asigure" afaceri in favoarea unor apropiati ai presedintelui american sau ca in consiliul de administratie al RBS guvernul britanic a numit vreo nepoata a unui ministru...
Desigur, s-ar putea glosa pe marginea faptului ca, in timpul acestei crize, pierderile sunt socializate, dupa ce profituri uriase au fost insusite privat. Dar si aceasta se poate regla in interiorul sistemului, prin reglementari mai severe, cu efect contraciclic (de exemplu, sa se prevada obligatia constituirii de provizioane semnificative in perioade de avant, pentru a acoperi eventuale pierderi in perioade de recesiune). Ceea ce mi se par mult mai relevante insa sunt modul in care economiile capitaliste mature isi regasesc pana la urma echilibrul si efectele pozitive de durata ale zgaltairii sistemului. Lectiile de invatat de pe urma crizei sunt nu putine. Cine are urechi de auzit...
Prima constatare este ca scaderea consumului a fost mai puternica decat a veniturilor, iar scaderea productiei mai puternica decat a consumului. De asemenea, in unele tari scaderea productiei a fost mai putin accentuata decat scaderea ocuparii fortei de munca. Toate acestea au marit pentru moment amplitudinea crizei, dar, la o privire mai atenta, grabesc depasirea ei. Astfel, daca productia scade mai rapid decat consumul, inseamna ca stocurile - oricum, nu foarte mari in tarile dezvoltate - tind sa se epuizeze in scurt timp, renascand nevoia de productie.
Mai important mi se pare insa procesul de restructurare in profunzime a economiilor, mai cu seama in conditiile in care criza atrage si o scadere semnificativa a utilizarii fortei de munca. Astfel, Statele Unite au ajuns la o rata a somajului in vecinatatea lui 10%, adica aproapre dublul nivelului de dinainte de criza, in conditiile unei scaderi a productiei de doar 2-3%. (Faptul ca la noi productia a scazut cu mult mai mult decat a crescut somajul nu e o bucurie: asta arata rigiditatea structurala, incapacitatea de ajustare la piata - adica factori care ne indeparteaza de performanta si ne apara doar saracia.) Nu dispun de date sectoriale, dar sunt convins ca scaderile cele mai brutale de ocupare a fortei de munca s-au produs in industrii legate de automobil - ceea ce va inlesni insanatosirea durabila a economiei americane. Mai mult ca sigur, revenirea la crestere economica, anticipata deja de unii analisti pentru ultimul trimestru al acestui an, se va produce fara o scadere imediata a ratei somajului, ceea ce va marca o noua crestere a productivitatii muncii si, foarte posibil, o ameliorare a raportului economisire-investitii in cea mai mare economie a lumii.
Ramane de vazut daca si economia germana - cea mai puternica din Uniunea Europeana - va reusi sa-si diminueze dependenta excesiva de ramuri ale industriilor traditionale, legate de export, in favoarea serviciilor si a consumului domestic. Fapt este ca si economia germana se confrunta cu o rata ridicata a somajului, iar guvernul, desi in pragul alegerilor, nu se repede sa azvarle bani in dreapta si in stanga „din considerente sociale". Dimpotriva chiar, doamna Merkel a explicat raspicat ca iesirea durabila din criza nu se face prin stimularea necontrolata a cererii.
Actuala criza a mai adus o evolutie inedita: bancile centrale din majoritatea tarilor dezvoltate au relaxat politica monetara pana la niveluri de neimaginat cu numai un an in urma. Dobanzile au ajuns in vecinatatea lui zero, iar Banca Centrala Europeana, Banca Rezervelor Federale si Banca Angliei, pentru a numi doar cateva dintre cele mai importante banci centrale, se intrec in a imagina cai de a pompa bani in economie, pentru a evita spectrul cutremurator al deflatiei. Lectia marii depresiuni a fost invatata.
Toate acestea mie nu imi seamana a inceputul sfarsitului. Dimpotriva, ele arata vitalitatea capitalismului, capacitatea lui de a se autoregla. Daca efectele neplacute ale crizei nu pot fi ignorate, nu mai putin importante sunt virtutile ei, in privinta asanarii toxinelor acumulate in „vremurile bune".
Noi? Baletul iresponsabil al guvernului in perioada 2005-2008, dar mai cu seama dupa aderarea la Uniunea Europeana, mareste infernal costul crizei si face mult mai dificila depasirea acesteia. Dublarea cheltuielilor publice intre 2005 si 2008, inmultirea absurda a institutiilor publice si cresterea numarului functionarilor publici reprezinta tot atatea pietre de moara de gatul economiei romanesti. Fata de toate acestea, indraznesc sa spun ca de fapt criza mondiala este un lucru bun pentru noi: ne va ajuta sa ne dezmeticim - sper! - si sa facem putina ordine in propria ograda. De altfel, unele dintre masurile anuntate de guvern sunt din categoria bunului-simt elementar, cum este de exemplu cazul unificarii sistemului de pensii.
Lucrurile sunt complicate, printre altele, de o legislatie a muncii in dispretul total al regulilor unei economii de piata eficiente, facuta parca pentru a ne asigura ca nu depasim niciodata subdezvoltarea. Dar subiectul acesta, desi este de o importanta cruciala pe termen lung, nu este pe masa guvernului. Acesta trebuie sa se zbata sa scada cheltuielile cu salariile in sectorul public, sa mai reduca din pletora de agentii bugetivore - adica sa desfaca, in parte, ceea ce au facut predecesorii. Nu raman resurse si pentru politici cu bataie lunga.
Eugen Radulescu este director in Banca Nationala si fost presedinte al Raiffeisen Bank si CEC
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
