Context: actualul guvern nu are curajul şi determinarea să facă reformele generatoare de economii substanţiale la bugetul de stat, iar din ordonanţa trenuleţ nu a mai rămas mai nimic, ba chiar s-a transformat într-o ”arca” unde s-au urcat cei imuni la orice fel de restructurare; cheltuielile cu salariile în administraţia publică au crescut comparativ cu aceiaşi perioadă a anului trecut, ceea ce însemnă că nu s-a făcut niciun fel de reforme. Există posibilitatea ca deficitul bugetar pe 2024 să depăşească pragul de 9%. Singura soluţie care se prefigurează este creşterea taxelor şi a impozitelor.
Iminenta mărire a taxelor şi introducerea de noi taxe mi-au servit ca sursă de inspiraţie pentru acest articol. Sunt posibile câteva majorări: TVA de la 19% la 21%, impozitul pe profit de la 10% la 16%, impozitul pe dividende de la 10% la 16%. Consecinţele acestor ”tiranii fiscale” le voi aborda cu ajutorul Curbelor lui Laffer, care ”ilustrează raportul dintre încasările fiscale totale ale statului şi rata impozitării” conform ”Dicţionarului de Economie”, p.271, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Arthur Laffer este un economist american, născut în anul 1940, absolvent al Yale University(1963) si al Stanford University(1972). A predat cursuri de economie la University of Chicago şi la University of Southern California. În anul 2016 a fost consilier pe probleme economice, pe parcursul campaniei electorale pentru Donald Trump. În anul 2019 a primit medalia ” Presidential Medal of Freedom” din partea preşedintelui Trump. A fost consultant economic pentru preşedintele Reagan.
În teoria sa, care poartă numele de ”Curbele lui Laffer”, el postulează faptul că impozitele mici încurajează activitatea economică, stimulează investiţiile, dar, în schimb, menţin un nivel scăzut al încasărilor la bugetul de stat. Această curbă arată corelaţia dintre rata de impozitare şi veniturile statului. În cazul în care politicienii vor să mărească nivelul încasărilor la buget, pot mări rata de impozitare, dar cu riscul de a strangula activitatea economică, ceea ce înseamnă că se reduce posibilitatea de a obţine venituri impozabile mai mari. El vorbeşte de o ”rată de impozitare optimală”, dincolo de care încasările se vor diminua dacă rata continuă să crească. Problema care se pune acum este cum determinăm acea ” rată de impozitare optimală”, care să asigure venituri suficiente pentru cheltuielile statului, dar care să nu obstrucţioneze producţia.
În cartea ”Intervenţionismul fiscal” (Editura Liberalis, Iaşi, 2020) profesorul Gabriel Mursa tratează în Capitolul IX ”Impozitul optim şi Curba lui Laffer” problematica determinării acestui raport de impozitare optimal pe care-l sintetizează în ”maximum de beneficii cu un minimum de costuri”. Despre ”Curba lui Laffer” ne spune că aceasta se doreşte a fi un compromis fericit între interesele clasei politice şi cele ale creatorilor reali de bogăţie, antreprenorii şi salariaţii de rând. Nivelul impozitării optime este de natură ”intuitivă”, aproape imposibil de determinat matematic, precizează Mursa. Impozitarea optimă, in viziunea autorului, este cea care limitează veniturile publice la un nivel fără de care funcţionarea normală a acestui aparat de exercitare a coerciţiei legale nu este posibilă. Este citat şi Keynes care ne spune că impozitele ridicate îşi ratează obiectivul de a echilibra bugetul. Profesorul ne sugerează să plecăm de la necesităţile reale ale funcţionării statului pentru a stabili o rată de impozitare.
O inventariere ”REALA”( am folosit ghilimelele şi literele mari pentru a întări sensul) a necesarului de cheltuieli publice este un punct de plecare pentru determinarea unei rate de impozitare. Dar este aproape imposibil de determinat acest necesar de cheltuieli publice în condiţiile în care ne confruntăm cu o debandadă salarială şi cu un haos alocaţional. Hălci întregi din buget se duc în cheltuieli pentru întreţinerea unei administraţii lăbărţate. Un fapt este cert, guvernul a pierdut lupta cu logica salarială, şi din a ceastă cauză ne confruntăm acum cu obscenităţi salariale. Trebuie să mai adăugăm şi necesarul de bani pentru plata dobânzilor la împrumuturile externe şi pentru rostogolirea datoriilor. O cadastrare a tuturor cheltuielilor ne va ajuta să vedem unde ne situăm.
Laffer atenţionează politicienii, care sunt mari amatori de bani publici, şi le transmite să nu mărească impozitele peste anumite limite, căci este posibil să încaseze mai puţini bani la buget. Economia suferă mult dacă cedează o parte însemnată din veniturile ei către un sector public ineficient.
În acest capitol profesorul Gabriel Mursa defineşte impozitarea optimă folosindu-se de viziunea ministrului de finanţe al regelui Ludovic al XIV-lea ”arta de a peni gâsca, astfel încât să scoatem cât mai multe pene, cu cât mai puţine ţipete”.
Aplicând această metaforă la contextul din economia noastră, unde este nevoie de foarte multe ”pene” pentru a acoperi enormul deficit bugetar, este posibil ca gâsca să scoată foarte multe ţipete, riscând chiar să punem beţe în roate economiei, chiar să sucim mâna la spate sectorului privat. Pentru a proteja gâsca trebuie făcute reforme autentice, nu paleaţie! Limbajul lozincard reformist nu ne ajută cu nimic în acest demers.
Gheorghe Băcanu este şef serviciu la o companie privată din domeniul auto.
