Pentru unul mumă , pentru altul ciumă! Aceasta a fost viziunea guvernanţilor în timpul pandemiei. Nu e greu de priceput pentru cine a fost mumă, şi pentru cine ciumă.
Acest articol este despre tratarea în mod diferenţiat a sectorului privat, comparativ cu sectorul bugetar, şi nu urmăreşte antipatizarea celor două sectoare.
“Fraier”, conform dex-ului, însemnă persoana care nu se descurcă într-o anumită situaţie, iar “erou” , conform aceluiaşi dex înseamnă persona care se remarcă prin vitejie sau fapte deosebite, persoană care poate fi luată ca model.
Care dintre aceste două variante ar caracteriza cel mai bine sectorul privat, în contextul crizei pandemice.
Cuvântul fraier este dur ligvistic, dar oglindeşte, cel mai bine, modalitatea în care a fost tratat secorul privat, în timpul acestei crize pandemice, testându-i, din nou, rezilienţa.
În criza din 2008 s-a încercat o distribuire a costurilor crizei, prin celebrele reduceri de salarii, care au pus guvernanţi de atunci într-o postură blamabilă, generând teamă pe termen lung pentru toţi politicienii.
Să vedem, succinct, ce s-a întâmplat la privat în criza Covid 19 !
În sectoarele cele mai afectate s-a introdus somajul tehnic, plafonat maximal la nivelul de 75% din salariul mediu pe economie, deci puteai să ai un salariu oricât de mare , acesta era(este) nivelul maxim. Ordonanţele militare au închis parţial sau total multe firme. Somajul a crescut, atingând cel mai mare procent din ultimii doi ani, aproximativ 7%. Cifrele de afaceri ale firmelor au înregistrat scăderi semnificative , 10-20%, iar în sectorul HoReCa vorbim de prăbuşiri.
Să vedem, tot succinct, ce s-a întâmplat în sectorul bugetar !
Nimic ! Nivelul salarizării bugetarilor a rămas intact, s-a păstrat sacralitatea totală a sporurilor, chiar şi a sporului de antenă, deşi se “lucra” de acasă. S-a uzitat excesiv de telemuncă, iar instituţiile care mai funcţionau, la cota de avarie, erau transformate în fortăreţe anti-Covid, unde comunicarea cu cetăţeanul era supusă precarităţii sau imposibilităţii. Barometrul fricii guvernanţilor a funcţionat impecabil, nimeni nu a îndrăznit să se atingă de salariile din acest sector.Exuberanţa lui noi dăm a căpătat noi forme populiste. Începuse un fel de competiţie în care fiecare instituţie încerca să arate cât de implicată este în lupta cu virusul, miza fiind de fapt o consistentă compensare bănească. S-a propus să se acorde câte 2000 de ron pe lună pentru profesori, deşi nu mai văzuse niciunul din ei elevi, fizic, de luni de zile. Într-un veritabil Karaoke bugetar şi pentru poliţiştii locali s-a făcut o propunere asemănătoare. Ambele propuneri au fost respinse ca nefondate.
Au continuat angajările la stat, populând monstruoasele organigrame cu peste 10.000 de angajaţi, fiecare grup de interese punându-şi oamenii ca pe şah. Dezmăţul salarial aici a continuat, nu s-a tamponat de criza. Legea salarizării unice şi-a continuat parcursul cu etapele de majorari, unele etape chiar au fost arse, pentru a grăbi venirea avantajelor, chiar dacă Armageddon-ul bugetului este iminent.
Când cel mai mare agent economic, statul, face angajări în plină criză însemnă că ori este inconştient, ori este vizionar ! Prima variantă cred că este mai verosimilă !
Să exemplificăm prin doi angajaţi(ambii cu salarii medii), unul de la privat, celălalt de la stat, ambii stau acasă în pandemie: cel de la privat primeşte, maximum 2382 ron net, chiar dacă a avut un venit mult peste nivelul salariului mediu brut pe economie, iar cel de la stat primeşte 5060 ron, la fel cât primea şi până la venirea crizei.
Diferenţa este enormă, şi are efecte demotivante, demoralizatoare pentru cei care lucrează în sectorul privat. Pandemia a accentuat, şi mai mult, inegalităţile salariale între cele două sectoare, iar ultrabugetarul, uneori cu aere mesianice, a ieşit, din nou, învingător.
Acest exemplu arată că salariile de la stat au rămas neclintite, dosul de palmă de la Covid-19, l-au primit doar privaţii. Trăim vremuri suprarealiste: finanţatorii au venituri mai mici decât finanţaţii, straniul salarial fiind noua normalitate pe piaţa muncii. Nu-i logic să iei şapte piei de pe unul, doar pentru a îmbrăca pe altul. Este o sfidare fără precedent, sectorul bugetar s-a aflat, în plină criză, cu veniturile intacte, dar cu un nivel scăzut de muncă, letargia fiind la ea acasă,şi la propriu, şi la figurat. Sistemul sporurilor multiple a funcţionat, şi de această dată, la cele mai înalte cote. Sau cum ar sintetiza Radu Paraschivescu în triada : misecuvenism, nepăsătorism, pentrucăputism. Toate acestea le-a conferit un simţ deformat al îndreptăţirii.
Şi de această dată, angajaţii de la stat, multiplu privilegiaţi, au reuşit, cu largul concurs al laşităţii guvernanţilor, scufundaţi într-o ceaţă densă a derutei decizionale, să se extragă din problemele crizei, şi să fenteze, în stil maradonist, efectele acesteia.
Finalmente trebuie să recunoaştem că doar sectorul privat a strâns cureau, pe când sectorul bugetar , manifestându-se gălăgios şi ultrarevendicativ, ca într-un banc absurd, nu a pierdut niciun drept, ba mai mult, a caştigat .Umilirea mediului privat a continuat în pandemie, cu şi mai multă intensitate, salarizarea detrimentală fiind capul de afiş al acestei stări de lucruri.
Inechitatea, care a divizat piaţa muncii, a devenit, în context pandemic, indiscutabil, politică de stat.
Criza Covid-19 putea să fie un punct de inflexiune în îndreptarea anomaliilor bugetare, dar n-a fost. De ce n-a fost ? Din teama de a face schimbări ! Din teama de a spune adevărul! Din teama de a deveni nepopular !
Pentru refacerea enormelor derapaje bugetare se impune o dietă salarială lucidă , o recalibrarea a tuturor veniturilor de la buget, în conformitate cu posibilităţile economiei reale. Împrumuturile bezmetice, pentru a potoli foamea salarială bugetară, nu sunt o soluţie benefică pe termen lung.
Guvernanţii, vrând-nevrând, trebuie să recunoască că salarizarea din domeniul bugetar este tâmpla moale a întregii Românii, iar rezolvarea acestei situaţii nu suportă amânare.
O compensare pentru mediul privat, din partea guvernanţilor, ar putea consta în emiterea unor legi probusiness care să sprijine, post-pandemie, mediul de afaceri. Fac această remarcă, întrucât, uneori, s-au dat legi care au fost potrivnice mediului de afaceri, care au încurcat munca în antreprenoriat.
Este bine de amintit ce spune Vechiul Testament, “Să nu pui botniţă unui bou cât munceşte”(Deuteronomul, 25:4, apud Joseph Maciariello, Peter Drucker-Curs de Formare pentru manageri,pag.278, Ediţie Litera, Bucureşti,2016)
Băcanu Gheorghe este şef serviciu la o companie privată din domeniul auto.