Cam asta oferă populismul politic şi, judecând după rezultatele alegerilor din România (şi nu numai!), publicul electoral la asta rezonează şi după acest criteriu votează majoritar. Fie că ne convine, fie că nu ne convine, în democraţie, vocea şi votul poporului sunt cele care iau deciziile majore în societate.
Asta nu înseamnă însă ca acele decizii sunt şi înţelepte. Deşi ar putea fi, pentru că ”înţelepciunea maselor” e un concept recunoscut în ştiinţele sociale, aceasta presupunând, conform lui James Surowiecki, autorul bestsellerului ”The Wisdom of the Crowds”, că ”estimarea grupului e superioară majorităţii estimărilor individuale şi în mod consecvent superioară estimărilor individuale de-a lungul timpului”.
Acest lucru ar trebui să fie familiar participanţilor pe pietele financiare, care mănâncă pe pâine preţurile servite de masa tuturor investitorilor, o condiţie necesară a succesului în lumea financiară fiind tocmai respectul acordat ”vocii pieţei”. Pentru ca înţelepciunea maselor să se poată manifesta există însă câteva ipoteze care trebuie să fie îndeplinite.
Conform aceluiaşi Surowiecki, acestea includ: diversitatea opiniilor, independenţa acestora, descentralizarea (în sensul specializării indivizilor) şi existenţa unui mecanism de agregare. Alegerile din România (şi nu numai) şi mai ales rolul Social Media în propagarea mesajelor emoţionale – nu şi a soluţiilor raţionale – ridică semne de întrebare serioase cu privire la cel puţin primele două ipoteze şi, implicit, şi asupra optimalităţii raţionale a rezultatului.
Acest lucru în sine nu ar fi însă neapărat o problemă insurmontabilă şi mai ales nu una nouă, pentru că ştim cu toţii intuitiv ceea ce celebrul citat atribuit lui Winston Churchill verbalizează în mod sublim: ”Democraţia e cea mai rea formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte”. Problema apare însă augmentată atunci când adăugăm un context economic care ne priveşte necruţător în faţă, aşa cum reiese şi din Graficul 1. Acesta relevă nişte nevoi de finanţare ale Statului Român comparabile doar cu apogeul crizei financiare şi al crizei datoriilor suverane, respectiv cu cel al crizei pandemice.
Grafic 1: Soldul bugetului consolidat al Statului Român, % PIB
Din fericire, astăzi nu suntem într-o criză globală, pieţele de finanţare sunt funcţionale şi ancorele economice şi geopolitice ale României sunt încă puternice, ceea ce ne oferă o imagine de respectabilitate în ochii investitorilor, mai ales că suntem oricum în situaţia de a plăti suplimentar pentru slăbiciunile noastre. Din fericire, investitorii în datoria suverană a României în general nu sunt la fel de emoţionali precum titlurile de articole din media convenţională sau mesajele din media neconvenţională.
Ei se uită însă la context şi pot deveni emoţionali, dacă preţurile încep să se mişte pe o anumită tendinţă, mai ales dacă acea tendinţă e contrară poziţionării consensuale în pieţe. Iar contextul extern actual nu e prea grozav pentru România: avem, pe de o parte, perspectiva unei intensificări a războaielor comerciale între SUA şi restul lumii, cel puţin la nivel retoric şi de abordare a noii administraţii alese în SUA.
Această perspectivă, coroborată adesea cu o tendinţă de întărire a dolarului american (despre care am vorbit şi în articolul anterior), ridică obstacole în calea fluxurilor de capital către pieţele emergente, aşa cum e considerată şi România. Pe de altă parte, economia europeană, la care e mufată puternic şi economia României, dă semne serioase de letargie, reuşind doar parţial să se redreseze după şocurile pandemiei şi ale războiului din Ucraina. Dacă la acestea mai adăugăm şi faptul că economia noastră îşi păstrează aceeaşi vulnerabilitate structurală a lipsei de competitivitate externă, reflectată de deficitul endemic al contului curent al balanţei de plăţi, cel mai mare din UE, vom putea completa un context nu tocmai favorabil pentru activele româneşti.
Să revenim însă la oile noastre, respectiv la oaia cea mai neagră din perspectiva unui investitor, şi anume deficitul bugetar. Finanţarea acestuia pe termen scurt şi gestionarea (a se citi ajustarea) acestuia pe termen mediu vor fi probabil primele nuci care vor trebui sparte de noul guvern. Cu privire la ajustarea bugetară, aceasta presupune de-a dreptul matematic nişte decizii de redistribuire a ”plăcintei” pe termen scurt, decizii care ar fi trebuit să fie de fapt tranşate în mod explicit în aceste alegeri de către electorat, pentru că vor avea implicaţii directe asupra bunăstării acestuia.
Evident că acest lucru nu s-a întâmplat, partidele întrecându-se între ele în promisiuni de reduceri de impozite şi taxe, împingând sub preş detaliul esenţial al finanţării atât a acestor reduceri, cât şi a decalajului deja existent dintre veniturile şi cheltuielile publice. Prin urmare, discuţia aceasta va avea loc după alegeri, în noul Parlament sau în noul Guvern care în mod obligatoriu va trebui să fie format sau susţinut de către o coaliţie de partide care se anunţă de pe-acum destul de pestriţă, ţinând cont de divergenţele ideologice recunoscute deja sau care vor apărea pe parcurs, multe dintre partidele noi nedivulgându-şi ideologia economică, fie în mod deliberat, fie pentru că pur şi simplu nu au aşa ceva.
În oricare dintre variantele de guvernare, acest gen de discuţie improvizată despre cum să creştem veniturile la buget şi cum să controlăm cheltuielile e de natură să creeze soluţii fragile, puţin chibzuite şi poate chiar ”originale”, aşa cum s-a mai întâmplat în România în anii 2015 sau 2018 (vă amintiţi poate de ”taxa pe stâlp” sau de tentativa de impozitare a activelor băncilor). Spre deosebire de acei ani, însă, susţinerea politică a programelor de ajustare nu va mai fi una puternică, ceea ce prezintă şi riscul unui scenariu de întârziere a oricărui fel de ajustare bugetară, care va fi cu siguranţă considerat un semnal prost pentru investitori, cu impact potenţial punitiv în ce priveşte costurile de finanţare ale Statului Român şi posibil şi în ce priveşte cursul de schimb.
Avem din păcate şi acest precedent din anii 2008-2009, consecinţa finală de atunci fiind apelarea la asistenţa financiară a organismelor financiare internaţionale. De data aceasta, economia şi pieţele României sunt mai mature şi apetitul de finanţare din partea acestor organisme e scăzut, aşa că ar putea fi suficient ca elementul stabilizator pentru pieţe să fie un program convenit cu Comisia Europeană cu condiţionalităţi şi termene clare de implementare. Astfel, paradoxul valului suveranist din politică ar putea să fie tocmai o pierdere a suveranităţii politicii economice impusă de un nou imperativ al austerităţii induse de data aceasta nu de circumstanţele externe, ci de derapajele interne.
Până să ajungem în acel punct, însă, mai avem ceva timp, nu mult, ca să redresăm corabia. Condiţia necesară este ca noii parlamentari şi viitorii guvernanţi să lase măcar temporar emoţiile deoparte şi să se concentreze pe soluţii viabile. Dacă e să fim optimişti, putem măcar spera ca opiniile divergente ale partidelor parlamentare să se coaguleze într-o ”înţelepciune” a pluralităţii, găsind de exemplu un numitor comun în adoptarea unui program de debirocratizare a administraţiei publice, de eliminare a risipei banului public, de reintroducere a echităţii în aplicarea poverii fiscale, de eficientizare şi impulsionare a absorbţiei de fonduri europene sau, la modul general, de regândire a rolului statului, de ce nu, în direcţia a ceea ce Marianna Mazzucato numea ”stat antreprenorial”.
Ştiu, sună destul de utopic să te aştepţi la aşa ceva de la politicienii vechi şi chiar şi de la politicienii noi, aşa că, în ceea ce ne priveşte, ne menţinem angajamentul că vom lăsa deoparte speranţele şi emoţiile noastre şi ne vom concentra pe soluţiile de investiţii cele mai potrivite pentru a naviga orice ape tulburi va arunca spre noi ”furtuna” post-electorală.
Prezentul material reprezintă doar un punct de vedere personal al autorului şi nu poate fi asimilat în niciun fel şi nu reprezintă poziţia oficială a grupului BCR (sau a grupului Erste).
Acest material are un caracter pur informativ şi nu reprezintă o recomandare pentru produse şi investiţii în instrumente financiare sau o ofertă pentru a contracta produsele sau servicii de investiţii financiare la care acest material sau punct de vedere se referă. Orice referinţă la o cotaţie sau preţ din prezentul material în legatură cu un produs/serviciu este doar opinia personală a autorului şi nu reprezintă o ofertă indicativă din partea grupului BCR sau Erste sau o recomandare din partea acestora.
Atragem atenţia asupra faptului că investiţiile în instrumente financiare sunt supuse unor riscuri cum ar fi, riscul general de piaţă, riscuri legate exclusiv de emitent precum poziţia sa financiară sau rezultatele din operaţiuni, riscul legat de fluctuaţia preţurilor pieţei ce poate genera situaţii precum devierea preţului unor instrumente structurate comparativ cu activul suport, incertitudinea dividendelor, a randamentelor şi/sau a profiturilor, fluctuaţia cursului de schimb.
De asemenea, aveţi în vedere faptul că performanţa anterioară a instrumentelor financiare nu reprezintă o garanţie în ceea ce priveşte performanţa lor viitoare. Nicio asigurare nu poate fi dată referitor la randamentul favorabil al portofoliului de instrumente financiare sau al unui emitent descris în prezentul raport. Există posibilitatea ca, datorită unor factori diverşi, proiecţiile să nu fie atinse. Cauzele pot fi: volatilitatea nelimitată a pieţei, volatilitatea sectorului, acţiuni ale corporaţiilor, imposibilitatea accesului la informaţii complete sau corecte.
Horia Braun este CEO Erste Asset Management.
