Încă din anul 2012, România a adoptat o politică de creştere accelerată a salariului minim (SM). Acesta a avansat de la echivalentul a 160 euro la 410 euro în anul 2018, adică o rată de creştere anuală de 21%. Sunt planificate viitoare creşteri începând cu ianuarie 2019 până la echivalentul a 450 euro, respectiv 500 euro pentru persoanele cu studii superioare şi s-ar putea ajunge la 520 euro, respectiv 580 pentru persoanele cu studii superioare până în octombrie 2020. Sunt două probleme fundamentale cu politica curentă a SM.
Prima, este nivelul acestuia raportat la productivitatea autohtonă si a tărilor competitoare din regiune. A doua problemă ţine de numărul excesiv de mare al contractelor de muncă la nivelul SM – o consecinţă a politicii curente – si, in aceasta conjunctură, perspectiva de indexare a SM la salariul mediu după anul 2020 încolo.
Pe moment economia românească înregistrează un şomaj la minime istorice şi o creştere economică bună, dar orice strategie privind SM trebuie calibrată ca să fie sustenabilă de-a lungul mai multor cicluri economice. Indexarea SM la 45% din salariul mediu, aşa cum propun autorităţile începând cu anul 2020, va avea implicaţii negative asupra pieţei forţei de muncă şi asupra dezvoltării ei viitoare. Câteva considerente merită sa fie punctate.
O privire asupra relaţiei recente dintre salarii şi productivitate ne arată ca pare sa fi existat spaţiu pentru creşterea SM până în jurul anului 2017. Din acel punct încolo însă, creşterea remunerării totale a forţei de muncă a depăşit productivitatea muncii. Iar următoarele creşteri anticipate ale SM vor adânci acest decalaj si mai mult. Politicile economice trebuie să aibă neapărat în vedere în ce măsură SM poate să crească fără consecinţe negative pentru gradul de ocupare sau competitivitate. Este adevărat ca în practică, identificarea “ex-ante” a aşa numitului “punct critic” al SM este dificilă. Cu toate acestea, îmbunătăţirea doar pe hârtie a calificărilor pentru o parte importantă a forţei de muncă, astfel încât să justifice o creştere a salariului cu o rată de 21% pe an, pentru o perioadă atât de lungă, este de natură să creeze dezechilibre pe piaţa internă a forţei de muncă. Aceasta, deoarece România devine din ce în ce mai integrată în lanţurile de valoare ale UE şi, în consecinţă, se confruntă cu o concurenţă regională tot mai mare. Nu este o intamplare faptul că Romania a reusit sa acapareze, pană in 2016, o porţiune mare din lanţurile regionale de producţie ale UE.
Exprimat în echivalent euro, SM din Romania se afla, cu excepţia Bulgariei, la nivelul ţărilor din regiune, în jurul a 470 euro: Bulgaria 270 euro, Republica Cehă 470 euro, Croaţia 470 euro, Ungaria 450 euro şi Polonia 480 euro - conform Eurostat, iulie 2018). Incepând cu anul 2019, România va avea probabil cel mai mare SM din regiune pentru angajaţii cu studii superioare. Însa, în practică puterea de cumpărare diferă de la o ţară la alta si metodă adecvată de comparaţie directă a nivelurilor SM din regiune ar fi prin exprimarea acestuia la Puterea de Cumpărare Standard (PCS). PCS este o monedă artificială si o unitate de PCS ar cumpăra, teoretic, aceeaşi cantitate de bunuri si servicii in fiecare tară. În luna iulie 2018, România avea al doilea cel mai mare SM pe lună exprimat în PCS din regiune şi anume 800 PCS, după Polonia: Bulgaria 540, Republica Cehă 670, Croaţia 690, Ungaria 720 şi Polonia 880. Discrepanţa raportului dintre SM în PCS şi PIB/locuitor exprimat în acelaşi PCS în ţările din regiune sugerează că SM al României ar putea fi deja prea mare, în special având în vedere structura valorii adăugate pe lanţurile de producţie şi concentraţia excesivă a contractelor de muncă la nivelul SM.
Creşterea pe termen lung a productivităţii depinde de investiţiile de capital din economie. Acestea, la rândul lor, sunt cel puţin parţial un rezultat al creşterilor salariale din trecut. Efectele modificării SM asupra întregii structuri salariale sunt importante, iar tendinţa recentă arată, în mod clar, limitele creşterii SM. Acest lucru indică faptul că în privinţa forţei de muncă costul ar putea fi deja prea ridicat în România în comparaţie cu alte ţări din regiune, având în vedere nivelul actual al dezvoltării infrastructurii, apropierea de pieţele centrale ale UE, costurile totale ale angajatorilor etc.
Mai mult, un SM prea mare ar avea un impact asimetric şi asupra regiunilor României, afectând în mod disproporţionat industriile cu salarii mici, care sunt expuse concurenţei externe. În consecinţă, depăşirea "punctului critic", cu măriri suplimentare ale SM, ar putea duce la o scădere a numărului de angajaţi în economie, întrucât unele industrii cu valoare adăugată scăzută, devin necompetitive – ceea ce va reduce creşterea economică. O altă consecinţă neprevăzută ar putea fi creşterea numărului de angajaţi care lucrează in zona gri. Structura distribuţiei contractelor de muncă în România este puternic înclinată către cele la nivelul SM. Potrivit “Monitorului Social”, la începutul anului 2018 aproape jumătate din contractele de muncă au fost stabilite la nivelul SM (32% din totalul contractelor erau cu normă întreagă).
Acest lucru sugerează un aspect deosebit de important si anume acela că, dacă ar fi să se aplice o formă de indexare pentru SM, aceasta ar trebui să raporteze SM la salariul median şi nu la salariul mediu. În ţările în care SM este indexat la salariul mediu, cum este de pildă Olanda, sunt prevăzute ”clauze de evadare” care împiedică apariţia unor dezechilibre majore pe piaţa forţei de muncă. Ţările dezvoltate care indexează SM la salariul mediu tind să aibă mai puţin de 10% din contractele de muncă la nivelul SM.
Indexarea SM la salariul median reprezintă o politică superioară celei de indexare la salariul mediu. Dacă SM este indexat la salariul mediu, aşa cum este în forma actuală propusă de autorităţi, creşterea SM ar conduce la creşterea salariului mediu, ceea ce, la rândul său, ar conduce la creşteri suplimentare al SM şi tot aşa, creeand un cerc vicios. Rezultatul ar fi că, în timp, aproape toate contractele de muncă ar fi grupate în jurul nivelului SM. Acesta este un fenomen pe care îl observăm deja astăzi în România. Continuarea acestui proces ar duce la scăderea competitivităţii economiei României în viitorul apropiat prin limitarea flexibilităţii ajustării salariilor pe piaţa muncii. În contrast, salariul median variază independent de salariul minim. În plus, salariul median este un punct de referinţă mult mai bun pentru distribuţiile înclinate faţă de cel mediu, cum sunt cele pe care le vedem astăzi în România.
Chiar si aşa însă, soluţia optimă pentru nivelul SM ar fi stabilirea acestuia într-un proces de negociere colectivă, între angajaţii şi angajatorii din fiecare industrie. Acest lucru ar reflecta mult mai bine particularităţile costurilor forţei de muncă din anumite sectoare, păstrând în acelaşi timp competitivitatea globală a economiei.
În concluzie, deşi în practică este destul de dificil de identificat nivelul la care SM începe să aibă efecte negative asupra economiei, acest punct pare sa fi fost deja depăşit in Romania. Productivitatea muncii a rămas deja în urma creşterii remuneraţiei totale încă de mai bine de un an in urma. SM exprimat în PCS este al doilea cel mai mare din regiune. Acest lucru va avea mai devreme sau mai târziu o influenţă asupra deciziilor operaţionale ale companiilor, cu o repercusiune directă asupra ocupării forţei de muncă. Există o concentrare extrem de mare a contractelor de muncă în jurul nivelului SM, acest segment va creşte mai mult dacă politicile vor continua aceeaşi abordare. Această tendinţă se va accelera dacă SM ar urma să fie indexat la salariul mediu.
Toate acestea nu vor face decât să amplifice costurile corecţiilor ce vor avea loc pe piaţa muncii când România va intra, inevitabil până la urmă, pe panta descendentă a ciclului economic.
Autor: Laurian Lungu, Consilium Policy Advisors Group
