În discursul public despre criza mondială există două elemente care introduc confuzie şi pun nisip în mecanismul de ajustare a echilibrului dintre cei doi centri de putere ai capitalismului (pieţele finaciare şi guvernele).
Corect este să vorbim despre criza financiară şi despre criza datoriilor publice ca despre două crize distincte. În articolul "Ce ştim noi despre capitalism şi nu ştia Marx" din 6 septembrie 2011 din Ziarul Financiar am arătat că echilibrul dintre cei doi centri de putere ai capitalismului se ajustează sub forţa crizelor economice majore, ultima ajustare având loc la sfârşitul anilor '70. Echilibrul stabilit atunci s-a reflectat în modul în care a fost condusă economia şi putem spune că fiecare centru de putere a evoluat spre a produce propria criză.
Criza financiară şi criza datoriilor suverane sunt rezultatele independente ale evoluţiilor paralele începute în anii '80 în sectorul privat şi în cel public. În sectorul financiar, securitizarea frenetică apărută după 2002 a fost un factor cheie al acumulării crizei financiare (alături de lichiditatea abundentă, volatilitatea scăzută, conflictele de interese ale agenţiilor de rating, reglementări inadecvate). Dar în timp ce apariţia unei crize pe ruta evoluţiilor de pe pieţele finaciare era de aşteptat datorită naturii inerent ciclice a afacerilor, o criză paralelă a datoriilor suverane este în mod evident un eşec al politicilor publice. Se ştie că, inevitabil, la un moment dat, condiţiile pentru ca cererea agregată să scadă în mod semnificativ se acumulează şi că guvernele trebuie să fie pregătite pentru a compensa această scădere.
Ştiut fiind acest lucru, este aparent greu de înţeles de ce, în paralel, s-au dezvoltat politici publice care au dus la supraîndatorarea statelor, reducând astfel numărul de instrumente disponibile pentru combaterea unei eventuale recesiuni. Pare de neînţeles cum politicienii au găsit stimulentele pentru a încălca învăţătura lui Keynes conform căreia guvernele trebuie să îşi conserve permanent o poziţie care să le permită să intervină în perioadele în care cererea agregată scade masiv şi poate genera recesiune. Nu cred că răspunsul este neînţelegerea corelaţiilor macroeconomice din economie de către politicieni. Myerson, laureat Nobel în economie, a arătat că între macroeconomişti şi politicieni există o relaţie referitoare la comunicarea cu publicul în care primii produc enunţurile consistente, iar ceilalţi le explică cu un limbaj adecvat.
Răspunsul corect este că, aşa cum am arătat în articolul, din 12 august 2011 din Ziarul Financiar (ãPrin intervenţiile sale, statul a creat iluzia că îşi protejează economic cetăţenii"), după Marea Depresie, guvernele au intrat într-o capcană a anticipaţiilor. Aceasta înseamnă că, datorită culturii etatiste şi discreţiei în formularea politicilor fiscale, publicul formulează cereri către guvern care pot depăşi resursele acestuia şi sancţionează eventualul eşec al guvernului de a satisface aşteptările. Cererea pentru un răspuns public la problemele privind schimbările climaterice, amplificarea terorismului şi creşterea criminalităţii, îmbătrânirea demografică şi insecuritatea locurilor de muncă, globalizarea şi apariţia unor noi puteri economice etc., a depăşit permanent resursele publice. Fiind în capcana anticipaţiilor, guvernele au finanţat aceste cereri încercând mai degrabă să maximizeze gradul de satisfacere a aşteptărilor pe termen scurt decât să promoveze sustenabilitatea fiscală, ajungând în cazul multor state la supraîndatorare.
Atât timp cât discreţia va predomina în formularea politicilor fiscale, capcana anticipaţiilor va rămâne suficient de puternică pentru a menţine orizontul deciziilor foarte aproape de momentul prezent. Din acest motiv, politicienii vor tinde să satisfacă idealuri corecte şi frumoase ca solidaritate socială, asistenţa socială etc., la niveluri care, pe termen lung, nu au bază în productivitatea economiei. Astfel, politicienii vor tinde să adopte deficite bugetare relativ mari, iar guvernele vor tinde inevitabil spre niveluri relativ mari de îndatorare. Când se ating nivelurile de îndatorare pe care pieţele nu le tolerează (supraîndatorare), politicienii vor fi forţaţi să facă ajustări dureroase în cheltuielile publice pentru a aduce datoria la niveluri sustenabile. Datorită capcanei anticipaţiilor, tendinţa spre supraîndatorare va fi reluată, astfel că ajustările dureroase şi insatisfacţiile sociale asociate cu ele vor apărea în mod ciclic.
Acest echilibru prost face ca, uneori, soluţia dezirabilă propusă de Keynes împotriva recesiunii "expansiunea deficitelor" să nu fie posibilă. Criza datoriilor suverane arată că această soluţie poate rămâne doar o iluzie dacă nu este precedată de instituirea şi practicarea unui mai bun raport între reguli şi discreţie în formularea şi implementarea politicilor fiscale. Aceasta ar trebui să fie prioritatea maximă a reformelor fiscale în perioada următoare în Europa. Noul raport trebuie să asigure că guvernele nu ajung la un nivel al deficitului bugetar sau al îndatorării de la care să piardă capacitatea de a interveni fără a provoca inflaţie.
Fiind supraîndatorate, guvernele au contribuit mai mult decât pieţele finaciare la situaţia complicată în care ne aflăm astăzi. Adevărata provocare pentru Europa este să reformeze politicile publice şi principiile după care acestea sunt conduse, în special în aria socială, fără a provoca o segregare între generaţii. Reducerea cheltuielilor nu va însemna renunţarea la valori ca egalitatea de şanse în societate sau asistenţa şocială, ci doar satisfacerea lor la niveluri sustenabile, pe care o pondere prea mare a cheltuielilor în PIB nu o garantează. Cheltuielile relativ prea mari se reflectă în final într-o rată medie de creştere economică relativ mică, fie pentru că impozitele necesare pentru finanţarea cheltuielilor sufocă iniţiativa privată, fie pentru că statele se îndatorează prea mult şi orice semn de încetinire a ceşterii se reflectă în volatilitate sporită pe piaţa datoriilor suverane. Simptomele asociate cu această ultimă posibilitate se văd astăzi în Spania, Grecia, Irlanda, Portugalia, Italia.
Cel mai bun lucru ar fi ca statele să păstreze, pe termen mediu, un raport adecvat atât între cheltuieli şi PIB, cât şi între datorii şi PIB. Astăzi, în Europa, multe dintre statele dezvoltate nu au reuşit în niciuna dintre cele două privinţe, ceea ce sugerează că vor avea loc corecţii importante. Aceastea vor veni în mod ordonat, prin programe de austeritate care să aducă cheltuielile publice la niveluri sustenabile, sau în mod dezordonat, impuse de piaţă. Sper că politicienii vor găsi înţelepciunea şi sprijinul necesar pentru o corecţie ordonată. O precondiţie a acesteia este calmarea pieţelor datoriilor suverane, care nu se va realiza fără alocarea de suficiente fonduri pentru EFSF. Declaraţia din 12 septembrie 2011 a lui Jean-Claude Juncker că zona euro ia în considerare această opţiune este un pas major pentru mai bunul dialog dintre pieţe şi guverne. Altfel, criza datoriilor suverane urmează să-şi arate adevărata forţă recesionistă.
Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
