Numărul de comenzi lansate prin aplicaţii mobile sau pagini de internet a crescut vertiginos în ultimii câţiva ani, fie că vorbim despre livrarea unor produse, a mesei de prânz la birou, sau o cursă cu transportul urban de tip ride sharing. Activitatea prestată prin platformele digitale ridică o serie de întrebări de natură juridică, pe măsură ce se încearcă adaptarea cadrului legislativ existent pentru a acoperi şi această realitate de dată recentă. Printre ele, o temă des discutată în ultima perioadă se referă la statutul celor care prestează serviciile pe care le contractăm atunci când dăm click pe butonul „comandă aici″. Sunt aceştia salariaţi sau persoane care desfăşoară activităţi independente, conform legislaţiei din România?
Ce înseamnă activitate prestată prin platformele digitale?
Până în acest moment, nu există un concept unitar care să definească activitatea prestată prin platformele digitale. La nivel internaţional, aceasta este definită ca o tranzacţie mediată prin intermediul unei aplicaţii sau a unei pagini de internet, care conectează clienţi, printr-un algoritm, cu persoane care furnizează serviciul în schimbul unei sume de bani.
La nivel european, conceptul de activitate prestată prin platformele digitale reprezintă un tip de activitate în care entităţi sau persoanele fizice utilizează o platformă digitală pentru a accesa alte entităţi sau persoane fizice în scopul de a rezolva probleme specifice sau pentru a furniza servicii specifice în schimbul unei plăţi.
Relaţia dintre operatorul platformei şi prestatori: dependenţă sau independenţă?
Pe măsură ce activitatea prin platforme digitale se extinde la nivel global, apar tot mai multe controverse cu privire la natura relaţiei dintre operatorul platformei şi prestatori, respectiv dacă aceştia din urmă sunt independenţi sau dependenţi.
Încadrarea activităţii ca fiind independentă sau dependentă este esenţială atât pentru operatorul platformei, cât şi pentru prestator. În situaţia în care prestatorul este independent, între el şi operatorul platformei există o simplă relaţie de colaborare, prestatorul beneficiind de flexibilitate în organizarea muncii sale şi exercitându-şi activitatea pe cont propriu. Totodată, costurile pentru operatorul platformei sunt mai reduse, acesta neavând obligaţia de a îi asigura prestatorului niciun fel de protecţie juridică sau socială (cum ar fi să îi acorde o remuneraţie minimă, zile de concediu de odihnă, securitate şi sănătate în muncă, etc).
Pe de altă parte, în situaţia în care prestatorul este dependent de operatorul platformei, relaţia dintre cele două părţi va fi una de muncă, operatorul platformei şi prestator având obligaţia de a încheia un contract individual de muncă. Într-o atare situaţie, prestatorul ar fi subordonat operatorului platformei şi obligat să îşi desfăşoare activitatea pentru, sub coordonarea şi conform indicaţiilor operatorului platformei, iar în sarcina operatorului platformei ar exista obligaţia de a îi asigura o protecţie juridică şi socială prestatorului.
Controverse şi posibile soluţii la nivel global
De-a lungul timpului, instanţele de judecată au înclinat să considere că prestatorii de servicii prin platforme digitale desfăşoară activităţi independente argumentând, în principal, faptul că aceştia au posibilitatea de a-şi organiza singuri timpul de muncă.
În ultima vreme, însă, o serie de instanţe din Europa au reţinut tot mai des caracterul dependent al relaţiei dintre prestatori şi platforme, cu consecinţa faptului că respectivii prestatori trebuie să beneficieze de acelaşi nivel de protecţie juridică şi socială ca salariaţii tradiţionali.
Spre exemplu, de curând, Curtea Supremă din Marea Britanie a considerat că doi şoferi ai unui serviciu de ride sharing au fost clasificaţi, în mod greşit, drept furnizori de servicii independenţi în condiţiile în care, printre altele, aceştia nu aveau libertatea de a stabili tarifele curselor efectuate.
Totodată, anul trecut instanţa supremă din Spania a decis că prestatorii unei platforme de livrare sunt salariaţi, folosind ca argumente, printre altele, faptul că platforma exercită un control substanţial asupra acestora prin obligaţiile pe care le impune în sarcina lor, că activitatea prestatorilor este controlată prin servicii de geo-locaţie, precum şi că mijlocul principal prin care este desfăşurată activitatea este aplicaţia – care este deţinută de operatorul platformei.
O abordare similară au avut şi instanţele din Olanda, Italia şi Statele Unite ale Americii, care au încadrat activitatea prestatorilor prin platforme digitale de livrare ca fiind una dependentă.
În acest context, Comisia Europeană a lansat câteva iniţiative menite să contribuie la o mai bună reglementare în domeniu. Acestea par să nu excludă posibilitatea ca prestatorii prin platforme digitale să îşi desfăşoare activitatea în ambele forme, atât ca salariaţi, cât şi într-o formă independentă de organizare, după cum este permisă de legislaţiile naţionale. Scopul final este ca, indiferent de modul de organizare, aceştia să poată beneficia de un anumit nivel de protecţie.
Exemple recente de astfel de iniţiative includ evaluarea posibilităţii de a reglementa negocierea de contracte colective de muncă de către prestatorii independenţi, sau consultarea partenerilor sociali la nivel european cu privire la modalitatea de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă pentru persoanele care muncesc prin intermediul platformelor digitale.
Activitatea prin platformele digitale în România: unde suntem şi la ce să ne aşteptăm?
Începând cu anul 2019, România a reglementat expres anumite activităţi prestate prin platforme digitale, respectiv activităţile de transport alternativ. Din păcate, deşi un cadru legislativ pentru aceste activităţi este binevenit, reglementarea poate lăsa loc de interpretări şi, prin urmare, aplicări practice neuniforme, mai ales din partea autorităţilor de control şi a instanţelor de judecată.
Astfel, conform prevederilor incluse în actul normativ în vigoare, prestatorii sunt independenţi în raport cu operatorul platformei, aceştia efectuând activităţi de deplasare a persoanelor în baza unui contract încheiat cu utilizatorul prin intermediul unei platforme digitale.
Cu toate acestea, analizând modul concret în care îşi desfăşoară activitatea un prestator de astfel de servicii de transport, nu este exclusă posibilitatea unei interpretări în sensul că, între operatorul platformei şi prestator există, în fapt, o relaţie dependentă de muncă. Aceasta mai ales dacă sunt întrunite anumite criterii de subordonare/ dependenţă pe baza cărora autorităţile cu atribuţii de control în domeniul relaţiilor de muncă şi/sau fiscal au stabilit deja o practică de recalificare în relaţie de muncă/ dependentă.
Însă e de notat că, dintre toate activităţile derulate prin intermediul platformelor digitale, doar activitatea de transport alternativ este reglementată în ţara noastră. Prin urmare, cu atât mai mult există riscul recalificării relaţiei cu prestatorii în cazul altor tipuri de activităţi prin intermediul platformelor digitale, pentru care nu există încă un cadru de reglementare, precum cele de livrare de produse în baza unei comenzi printr-o aplicaţie mobilă sau un website.
Astfel, în lipsa unei reglementări clare, un risc pentru operatorii platformelor este ca autorităţile fiscale să considere că activitatea este, de fapt, una dependentă, ceea ce ar conduce la stabilirea unor sume suplimentare reprezentând impozit pe venit, contribuţii sociale, dobânzi şi penalităţi în sarcina platformelor.
La fel, autorităţile cu atribuţii de control în domeniul relaţiilor de muncă ar putea considera că, în fapt, între operatorul platformei şi prestator există un raport de muncă şi i-ar putea sancţiona atât pe operatorii platformei, cât şi pe prestator, pentru prestarea muncii fără forme legale. Mai mult decât atât, nu putem exclude riscul ca aceste autorităţi să considere că operatorul platformei nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale în calitate de angajator (spre exemplu să asigure securitatea şi sănătatea în muncă a prestatorului), fapt care ar putea atrage răspunderea contravenţională şi, în anumite cazuri, chiar penală a operatorului.
Concluzie
Este nevoie de o revizuire a cadrului legislativ existent din România şi de completarea lui, astfel încât interesele tuturor părţilor la relaţiile contractuale stabilite prin platformele digitale (operatorul platformei, prestatorii, clienţii) să fie protejate. Şi, având în vedere tendinţele în acest sens în plan internaţional, este de aşteptat că nu va dura mult până când regimul unor astfel de activităţi va fi mai clar reglementat. Până atunci, însă, este nevoie ca operatorii platformelor să analizeze cu atenţie raportul dintre ei şi prestatorii contractaţi, pentru a reduce riscurile recalificării acestui raport ca fiind unul dependent şi/sau de muncă.
Articol scris de: Mara Moga-Paler (managing attorney at law, head of employment) şi Andrada Popescu (attorney at law), avocaţi specializaţi în dreptul muncii în cadrul Schoenherr şi Asociaţii SCA
