Zilele trecute am avut ocazia să studiez câteva statisticireferitoare la ponderea pensionarilor în populaţia totală afiecărui judeţ în parte. Oarecum previzibil, procentul cel maiimportant era întâlnit în Hunedoara, unde peste 27% din populaţiajudeţului este alcătuită de pensionari. Deci mai mult de unu dinpatru hunedoreni este pensionar, fapt explicabil prin ponderearidicată a angajaţilor în minerit din acest judeţ, corelată cuvârsta mai scăzută de pensionare din acest sector. La nivelulîntregii ţări, aproximativ unu din cinci români este pensionar.
Cifrele acestea m-au făcut să mă gândesc la lipsa de viziune dela începutul anilor '90 atunci când s-a procedat la pensionărianticipate masive. Pentru că nu am fost capabili să gândim un plancomprehensiv de redresare a activităţii industriale, am preferat săînchidem fabrici şi să mascăm şomajul generat de acesterestructurări prin îngroşarea numărului de pensionari.
Practic, am transformat o problemă de moment a pieţei munciiîntr-o problemă pe termen lung ce continuă să afecteze viabilitateasistemului asigurărilor sociale din România. În decurs de 20 deani, raportul dintre contributorii la sistemul de asigurări socialeşi beneficiarii acestuia s-a schimbat în mod radical, de la 2,2contributori la 1 beneficiar în 1990 am ajuns în prezent la unraport de 0,8 la 1.
În alte state membre ale Uniunii Europene, care au o situaţiemult mai bună din acest punct de vedere, deteriorarea raportuluidintre contributori şi beneficiari a generat un semnal de alarmăcare a dus la reforme masive pe piaţa muncii. Spre exemplu,Germania a ridicat încă din 2007 vârsta de pensionare la 67 de ani,reflectând atât preocuparea pentru asigurarea sustenabilităţiisistemului public de pensii, cât şi noile realităţi demografice.Este un fapt că speranţa medie de viaţă s-a majorat în lumeadezvoltată, iar noile tipuri de locuri de muncă presupun mai puţinefort fizic, deci se pretează şi pentru sexagenari.
Tocmai de aceea Uniunea Europeană şi-a stabilit un obiectiv dina stimula rata de participare a populaţiei pe piaţa muncii pentru aajunge la un procent de ocupare de 75% din populaţia activă laorizontul anului 2020. Cu mici excepţii, reprezentate de stateprecum Olanda, Uniunea Europeană este încă departe de un astfel deobiectiv, rata medie de participare pe piaţa muncii fiind de64,6%.
România ocupă şi la acest indicator printre ultimele locuri înEuropa, cu o rată de participare de doar 58,6%.
Creşterea economică este în esenţă o funcţie a trei factori:capitalul, forţa de muncă şi productivitatea. Pentru a reveni la unritm de creştere economică aproape de potenţial, România trebuie săacţioneze asupra tuturor acestor factori: un sistem fiscal flexibilşi stimulativ pentru a atrage investiţiile străine, dar şi pentru aîncuraja acumularea de capital autohton; investiţii îninfrastructură şi în sistemele de învăţământ şi sănătate pentru aîmbunătăţi productivitatea muncii. Însă nu în ultimul rând, Româniaare nevoie de o strategie coerentă de stimulare a participării lapiaţa muncii.
În acest sens, un pas esenţial ar fi crearea unui nou regimfiscal al muncii, unul care să stimuleze crearea de noi locuri demuncă şi să nu discrimineze în mod negativ munca în raport cucapitalul sau proprietatea.
În România avem unul dintre cele mai ridicate niveluri alecontribuţiilor pentru asigurări sociale din Europa, povara fiscalăsuportată atât de angajator, cât şi de angajat fiind foarte mare(44,9% din venitul brut). În schimb, gradul de colectare a acestorcontribuţii sociale este unul redus, ceea ce înseamnă că povarafiscală, şi aşa mare, cade disproporţionat în sarcinacontribuabililor oneşti, care pe lângă prelevările de taxe şicontribuţii către stat trebuie să facă faţă şi concurenţei fiscaleneloiale.
Prin urmare, trebuie acţionat cât mai grabnic pe două direcţii:uşurarea poverii fiscale aferente contractelor de muncă şicreşterea gradului de colectare.
Reducerea contribuţiilor sociale corelată cu plafonareacontribuţiilor pentru asigurări de sănătate ar reprezenta un stimulvital pentru economie, pentru că ar încuraja crearea de noi locuride muncă şi astfel ar duce şi la revirimentul consumului intern. Nune putem baza creşterea economică exclusiv pe exporturi. Riscăm sădevenim vulnerabili faţă de volatilitatea climatului economicextern şi de cererea ţărilor vest-europene. Este nevoie de unstimul fiscal pentru a reporni motoarele creşterii economice în aşafel încât o parte însemnată a populaţiei să simtă beneficiileacestei creşteri.
Şi este nevoie de încurajarea muncii pentru a restabiliviabilitatea pe termen lung a sistemului public de pensii şi aînlătura deficitul structural al acestuia. Altfel, riscăm să lelăsăm moştenire copiilor noştri o datorie publică împovărătoare şio problemă socială insurmontabilă.
Mihaela Mitroi este Partener, Consultanţă Fiscală, PwCRomânia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
