O ştire din Ziarul Financiar ne anunţă că un deceniu pierdut bate la uşa bursei de la Bucureşti. Indicele de referinţă al Bursei e la acelaşi nivel din 2008, iar pespectivele, ţinând cont de situaţia din Europa, nu sunt deloc încurajatoare. Slabe sunt perspectivele de a folosi Bursa ca alternativă de finanţare la sistemul bancar!
O altă ştire ne spune că, la 31 martie 2012, n-am absorbit efectiv decât 6,56% din fondurile structurale şi de coeziune pe care Uniunea Europeană ni le oferă. Devine superfluu să discutăm dacă fondurile europene ne sunt suficiente pentru dezvoltare - oricum nu le luăm.
O a treia ştire spune că deşi companiile de stat pierd aproximativ un milion de euro pe zi, nici astăzi, la aproape doi ani de când discutăm, nu avem vreo companie de stat cu management privat profesionist.
Acestea sunt trei dintre rănile vizibile ale României, pe care oricine poate pune mâna. Ceea ce se ascunde în spatele acestor răni este cea mai mare criză pe care o traversează România, dincolo de cea financiară, economică sau socială - criza de proiect naţional. Deşi navigăm de 22 de ani în apele economiei de piaţă, ne lipsesc un plan şi hotărârea de a-l duce la îndeplinire.
Aud în diferite medii, de câţiva ani, vorbindu-se despre "miracolul polonez". Despre faptul că Polonia a fost singura ţară din UE neatinsă de recesiune. Despre faptul că Polonia are, în mai 2012, aproape 50% din banii daţi de Europa deja cheltuiţi. Despre faptul că Polonia a avut puterea de a organiza nu o finală de Europa League, ci, împreună cu Ucraina, un campionat european. Despre faptul că Polonia este liderul nou-intraţilor în Europa şi că vocea ei se aude clar la Bruxelles. Despre faptul că Polonia a dat Uniunii un preşedinte de Parlament European. Despre faptul că de la sfârşitul acestui an Polonia se pregăteşte să scape de vize pentru SUA. Despre faptul că Polonia a devenit, conform standardelor OECD, o ţară dezvoltată.
Nu este niciun miracol în spatele evoluţiei Poloniei. Există însă un efort continuu în aceeaşi direcţie, nu o risipire de energii. Există un set de direcţii şi principii în legătură cu care elitele poloneze au fost de acord, începând cu Planul lui Balcerowicz, intrat în funcţiune la 31 decembrie 1989. Indiferent de stagnări şi involuţii, soluţiile poloneze au definit un contur solid pentru ţară în exterior: privatizarea companiilor de stat şi deschidere către investitorii străini, sprijin masiv pentru bursa de capital (bursa de la Varşovia este cea mai dinamică şi mai internaţionalizată bursă de la est de Frankfurt), descentralizarea şi regionalizarea ca soluţii pentru eficientizarea administraţiei publice.
România este, de atâţia ani, pradă ezitărilor şi lamentărilor. Nu suntem nici decişi, nici predictabili. Mai bine ca nicăieri, la noi e atât de valabil că nicio decizie este mai rea decât orice decizie. România tranziţiei şi a posttranziţiei lasă în urmă un vid de direcţie şi coerenţă strategică. Fără repere, fără opţiuni, devenim actori într-un peisaj dramatic de la periferia zonei noneuro.
Mai mult ca oricând sau mai mult ca orice, România post-Băsescu înseamnă România unui Plan. Un plan pe care nu l-am avut niciodată, pe care l-am uitat ca opţiune în favoarea tacticilor de moment. Un Plan al opţiunilor fundamentale, care să ne facă compatibili cu strategii pe termen mediu şi lung. Un Plan care să însemne dezbatere publică şi punerea laolaltă a elitelor din diverse medii, pentru a ne fi tuturor clar care este calea.
Integrarea în NATO şi UE, parteneriatul strategic cu SUA au fost obiective care au mobilizat energia şi entuziasmul naţiunii. Deşi utile şi necesare, condiţiile de aderare au creat iluzia existenţei unui plan. Şi de îndată ce euforia aderării şi a steroizilor banilor speculativi s-a risipit, ne-am întors la adevăratele probleme ale proastei guvernări, ale corupţiei şi ale confuziei priorităţilor. Sub masca autoritarismului şi a centralizării puterii s-a ascuns amatorismul şi fariseismul politic.
De câţiva ani, optez şi pledez pentru un proiect naţional de dezvoltare, pentru obiectivul României dezvoltate. Pentru un Plan care să ne facă să devenim dintr-o ţară emergentă o ţară dezvoltată. Când lumea şi Europa îşi schimbă planul, România nu mai poate continua fără un Plan. Cârpeala şi improvizaţia, preferate profesionalismului şi drumului drept, nu ajută.
Sunt reforme în ultimii ani care s-au dovedit greşite. Dincolo de motivaţii politice, ele n-au adus ordine, performanţă sau dreptate socială. Ele n-au pus România în poziţia de a fi pregătită pentru o creştere economică solidă. În educaţie, în sănătate, în domeniul muncii şi al dialogului social, al pensiilor şi salarizării, în administraţie, reformele n-au construit instituţii, ci doar alibiuri pentru proiecte politice.
Aceste reforme nu au cum să mai rămână, aşa cum aceste reforme nu pot fi înlocuite cu unele asemenea, având acelaşi cadru de referinţă. În lipsa unei acţiuni hotărâte şi coordonate, încrederea obţinută pentru schimbare poate fi rapid risipită. În lipsa Planului, vom continua să peticim, cu aceleaşi rezultate.
Cred că cea mai importantă sarcină a actualului Guvern este să construiască acest Plan pentru România. Alegerile din 10 iunie i-au dat legitimitatea şi impulsul unor opţiuni curajoase. În dialog cu societatea, cu elitele sale, acest Plan trebuie realizat până în toamnă, pentru a putea fi validat electoral şi pentru a putea deveni programul de guvernare pentru cel puţin 10 ani. Se poate, iar Polonia este cel mai bun exemplu.
E nevoie să-ţi asumi că nu-i poţi mulţumi pe toţi. Că trebuie să stabileşti priorităţi. Că trebuie să ai responsabilitatea opţiunilor ferme. Că trebuie să fii consecvent, chiar încăpăţânat. Nu e uşor. Dacă ar fi fost uşor, probabil am fi avut un Plan în aceşti 22 de ani. Astăzi, când alţii sunt ocupaţi să-şi găsească propriile planuri de salvare, România nu mai poate continua fără unul. Miza următoarelor şase luni este un Plan pentru România.
Mircea Geoană este preşedintele Comisiei de politică externă din Senat
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
