• Leu / EUR4.7538
  • Leu / GBP5.5344
  • Leu / USD4.2013
Opinii

Opinie Mişu Negriţoiu: De ce nu se pot împrumuta românii în euro la o rată a dobânzii de 4%

Un act normativ adoptat recent în aplicarea unor norme comunitare în materie de servicii financiare a iscat o dezbatere emoţională pe un subiect la modă în ultimii doi ani şi care face prima pagină a celor mai cunoscute şi populare publicaţii economice privind creditul şi costul banilor (rata dobânzii) în România. Pornindu-se de la premisa (preluată din mediile occidentale şi politizată!) că băncile ar fi generat criza financiară şi recesiunea economică, nemultumiţi de toate categoriile, cărora pe nesimţite le scad veniturile şi le cresc costurile, au găsit soluţia miraculoasă: dacă ar scădea nivelul dobânzilor bancare, atât populaţia, cât şi companiile nu ar mai avea nicio problemă.

Şi asta pentru că este mai greu să te uiţi în ograda proprie şi să găseşti soluţii de restructurare a producţiei şi să recalibrezi vânzările astfel încât costurile şi veniturile să fie cel puţin în echilibru. Banii sunt un alt factor de producţie ca şi materia primă, utilităţile, forţa de muncă etc care trebuie luaţi în calcul la preţul (dobânda) specific format pe piaţa locala (RON) sau pe piaţa internaţională (EUR) ca orice factor de producţie sau consum. Băncile sunt intermediari financiari care urmăresc la rândul lor realizarea aceluiaşi echilibru între costuri şi venituri ca orice activitate economică.
Actul normativ mai sus amintit (Ordonanţa 50/2010), bine-venit de altfel, urmăreşte în primul rând crearea unei pieţe transparente pe piaţa serviciilor financiare şi informarea corespunzătoare a "consumatorilor" de credite asupra tuturor costurilor afererente pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, sustenabilă, într-o piaţă competitivă. Simpla evidenţiere a costurilor financiare detaliate poate identifica anumite elemente nejustificate (furnizorii care nu-şi justifică aceste costuri pur şi simplu nu vor mai avea clienti), dar care pot fi eliminate sub presiunea concurenţei şi vor conduce la scăderea costurilor totale. Totodată ordonanţa limitează comisioane şi speze bancare care nu reprezintă în mod evident elemente de cost (ex. comisioanele pentru plata în avans sunt mai degrabă un cost de "fidelitate" etc).

Dacă ordonanţa stabileşte "structura costurilor" pentru o mai bună înţelegere de către consumatorul persoană fizică, nu-şi propune şi nici nu stabileşte "nivelul preţului" unui credit aşa cum se întâmplă în economia socialistă. Şi cu toate acestea, atât publicul obişnuit, cât şi medii din sfera analizelor financiare reclamă în cor reducerea substanţială a ratei de dobândă la credite "prin decret/ordonanţă". Nu mai mult decât ZF deplânge pe prima pagină "şansa unică a românilor de a avea dobânzi de 4% pe an la credite" (în euro). După atâta timp în care s-au vândut iluzii (vedeţi tristele episoade cu salarii şi pensii majorate fără suport economic) este oare cazul să continuăm în aceeaşi notă vânzând oamenilor iluzia că a scăzut la jumătate rata de dobândă la credite numai ca urmare adoptării Ordonanţei 50? În felul acesta, n-ar trebui oare adoptate mai multe legi să facem viaţa mai ieftină? Ce legătură au aceste legi cu condiţiile fundamentale din economie şi reducerea costului creditelor în România? Costul total al creditului este format din rata dobânzii (costul de finanţare), marja de acoperire a riscului comercial şi costul serviciilor bancare (inclusiv comisioane etc) aferente creditului. Dacă marja de acoperire a riscului comercial este acceptată sau acceptabilă, discuţiile cele mai aprinse s-au concentrat pe rata dobânzii (costul de finanţare) care a generat şi cele mai multe confuzii.
Finanţarea în euro a creditelor pe teritoriul României se face în principal de pe piaţa internaţională (deficit de cont curent, nu?), prin împrumuturi ale băncilor din România de la alte instituţii financiare (inclusiv băncile-mamă) sau emisiuni de titluri proprii, la un cost considerat "dobânda de referinţă" în contractele locale. Rata dobânzii pe piaţa interbancară (internaţională) la tranzacţiile în euro (EURIBOR) considerat etalonul pentru costul de finanţare în euro (cu scadenţa până la un an), se formează şi publică zilnic în urma tranzacţiilor de volume mari între câteva (circa 40) dintre cele mai mari bănci internaţionale cu risc foarte scăzut. Dar acesta este cel mai redus cost de finanţare în euro (astăzi EURIBOR cu scadenţa la 6 luni este de 1,14%) cu caracter exclusivist, la care au acces doar un număr foarte redus de bănci şi nu reprezintă dobânda efectivă a tranzacţiilor interbancare internaţionale. În urma crizei financiare tranzacţiile între instituţiile financiare în general se fac la Euribor la care se adaugă o primă de risc (în funcţie de banca cu care se tranzacţionează), precum şi o primă de lichiditate, care se ridică acum la 10-15 puncte de bază (dar care a ajuns chiar până la 100 de puncte de bază în ultimii doi ani), ceea ce duce rata dobânzii în tranzacţiile pe pieţele internaţionale interbancare (noul EURIBOR) la minim 1,25%. (considerată "dobânda de referinţă" în Directiva UE şi Ordonanţa 50). Dar băncile comerciale din România nu se finanţează pe pieţele internaţionale la această rată a dobânzii.

Costul banilor creşte cu o primă care acoperă riscul specific de ţară, cunoscută ca prima CDS (Credit Default Swap) pe care o percep cei dispuşi să-şi asume riscul de ţară, pentru liniile de credit destinate unei anumite ţări (în cazul României această primă este acum de 3,8 puncte procentuale). Dar prima de risc cea mai relevantă este reflectată de costul de finanţare guvernamentală (titluri de stat în euro). Nicio instituţie privată dintr-o ţară nu se poate finanţa pentru nevoile proprii sau de creditare la un cost mai mic decât Guvernul. Titlurile de stat denominate în euro emise de Guvernul României cu scadenţa cea mai apropiată (mai 2012) sunt tranzacţionate momentan la 4,6%. Un instrument similar emis de Guvernul Germaniei are o rată a dobânzii de 0,5%. Diferenţa dintre cele două rate de dobândă (cca 4 puncte procentuale) reprezintă costul suplimentar al riscului de ţară (fiindcă nici Germania nu are risc de ţară zero), apropiată după cum se vede şi de prima CDS (3,8 puncte procentuale). În consecinţă, costul de finanţare al unei bănci din România ("dobânda de referinţă" din contractele pe teritoriul României) este aproximativ suma costului de finanţare al unei instituţii financiare internaţionale de talie mare ( EURIBOR 1,25%) la care se adaugă acest cost suplimentar (aproximativ 4 puncte procentuale).
O mică parte din portofoliile de credite în euro se face şi din economiile în euro ale rezidenţilor români (în general persoanele fizice economisesc şi societăţile investesc). Într-o economie liberă, care funcţionează pe legea vaselor comunicante, concurenţa între bănci duce la majorarea preţului depozitelor până la nivelul preţului finanţării din pieţele internaţionale. Dacă n-ar fi aşa, băncile care se finanţează din străinătate la circa 5% în momentul de faţă ar plăti prea mult faţă de cele care ar putea atrage depozite la doar 2-3%. Evident, costul băncii e mai mare decât rata dobânzii la depozite ca urmare a existenţei unei rate ridicate a rezervelor minime obligatorii. Costul efectiv al atragerii de euro pentru o bancă, pentru a acorda creditele pe care le acordă, sunt diferite, însă toate pornesc de la cost de finanţare de aproximativ 5% (euribor Ă cele 4 puncte procentuale de mai sus). În orice caz, pentru nicio ţară rata dobânzii de finanţare nu este 1% (EURIBOR), iar pentru România cel puţin circa 5%. Mai mult, chiar şi în zona euro (unde "dobânda de referinţă" este uşor peste EURIBOR, ca mai sus în cazul Germaniei) costul total al unui credit ipotecar este în jur de 4% conform datelor BCE (care include marja de acoperire a riscului comercial). Prin comparaţie, costul total la creditele ipotecare în România este de până la 8% şi porneşte de la o "dobândă de referinţă" de cca 5% la care se adaugă marja de acoperire a riscului comercial (cca 3%).
Vreau să le reamintesc celor care au străbătut, mai poticnit, perioada de tranziţie la economia de piaţă, că printre cele mai importante cauze ale prăbuşirii economiei socialiste au fost distorsiunea preţurilor (până la limita că nu mai recunoşteau costurile aferente) şi alocarea resurselor pe bază de plan (decizie administrativ birocratică, fundamentată sumar economic, dar determinată de decizia politică prin "decret"). Tranziţia la economia de piaţă presupunea în primul rând un mecanism de preţuri determinate de piaţă (ca rezultat al unor tranzacţii semnificative ale unui număr mare de operatori reprezentând cererea şi oferta) care reflectă în totalitate costurile şi fundamentează activitatea eficientă şi competitivă, precum şi crearea instituţiilor de intermediere financiară pentru alocarea eficientă a resurselor (pe baza preţurilor pieţei). Orice intervenţia administrativ-politică asupra preţurilor şi tarifelor (tot mai limitată) este compensată prin "ajutorul de stat" (subvenţii) şi este finanţată din bugetul public.
Atingerea stadiului de "piaţă funcţională" în România (cel puţin recunoscută odată cu intrarea în Uniunea Europeană) ar fi trebuit să lase în urmă comportamentele proprii unui sistem economic care a marcat o experienţă tristă şi un eşec istoric de proporţii, iar filozofia preţurilor libere şi alocarea resurselor pe criterii de eficienţă economică să constituie pilonii de susţinere a oricărei decizii economice şi de investiţii, sănătoase şi durabile, la nivel individual şi corporatist. Constatăm tot mai frecvent însă că în economie, dar şi în societate, se manifestă un apetit în creştere pentru tot felul de distorsiuni şi subvenţii, cum de regulă este cazul într-un stat cu caracter social.
Trebuie menţionată reacţia responsabilă şi echilibrată a autorităţilor de reglementare şi supraveghere din România la un potential risc sistemic major. Pierderea invocată de sistemul bancar românesc ar fi fost tocmai această diferenţă REALÂ de finanţare de cca. 4% aplicată la portofoliul de credite pentru populaţie şi care ar ameninţa echilibrul financiar al ţării. Pentru ca finanţarea nu se face numai în momentul încheierii contractelor, ci, mai ales, în cazul creditelor ipotecare pe 20-30 de ani, în permanenţă. Aplicarea aşa-numitei rate de dobândă "prin decret" ar introduce distorsiuni masive în sistem şi ar bloca activitatea de intermediere financiară. Cetăţenii trebuie să înţeleagă poziţia băncilor comerciale care sunt "intermediari" finaciari şi nu au bani proprii (cred că nimănui nu i-ar conveni să ştie că banca sa e forţată să acorde credite în pierdere, fapt ce primejduieşte chiar depozitele populaţiei). Oamenii trebuie să ştie la cât pot să se împrumute. Şi că mai este cale lungă până când în România te vei putea împrumuta la aceeaşi rată a dobânzii ca în Germania. Şi această "cale lungă" se numeşte "convergenţă reală" a celor două economii în cadrul Uniunii Europene. Şi pe care ar trebui de fapt să se concentreze mai mult dezbaterea noastră publică. Pentru ca şansa românilor de a avea dobânzi mai mici depinde cel mai mult de progresul României.
Mişu Negriţoiu este profesor universitar, director general al ING Bank România.
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7538
Diferență: 0,061
Ieri: 4.7509
Azi: 4.2013
Diferență: 0,0595
Ieri: 4.1988
Azi: 5.5344
Diferență: 0,3118
Ieri: 5.5172
Azi: 4.2284
Diferență: 0,2299
Ieri: 4.2187