Opinii

Opinie Sorin Paslaru: Nu miniştrii sunt de umplutură, ci însăşi guvernarea

Autor: Sorin Pâslaru

08.09.2010, 23:58 18

Ultima remaniere a arătat cât de puţină însemnătate mai auminiştrii la această oră în România. Poate că unii dintre ceinou-numiţi vor face treabă, dar în nici un caz nu sunt percepuţi caavând anvergura necesară unor roluri de MINIŞTRI.
Numirile certifică situaţia schimbării raporturilor de forţă dinultimii zece ani dintre instituţiile statului. Deşi toată lumea stăcu ochii pe guvern, guvernul nu mai are putere în România.
Prin înfiinţarea a tot felul de Case (de Sănătate, de Pensii), deAgenţii (de Comunicaţii, de Control al Calităţii în Învăţământ),Guvernul a fost deposedat pas cu pas de puterea de a decide, de acontrola sau de a supraveghea, într-un cuvânt de a executa ceea celegiferează Parlamentul.
Deşi oamenii aşteaptă de la guvern să se ocupe de şcoli, despitale, de săli de sport sau de drumuri, puterea la modul practicnu mai este la guvern. Câţi pacienţi ştiu spre exemplu că, dacăsunt nemulţumiţi de serviciile medicale, trebuie să se adresezeCasei de Sănătate, în al cărui Consiliu de Administraţie sunt şireprezentanţi ai salariaţilor şi ai angajatorilor?
România are în faţă o alegere crucială: se poate dezvolta încontinuare slăbind puterea centrală sau trebuie adusă în discuţie ore-centralizare a puterii administrative pentru a aducedezvoltare?
Pe măsură ce trec anii şi rezultatele nu apar, întrebările nu maipot rămâne la suprafaţă, ci mai târziu sau mai devreme opiniapublică se va apleca asupra unor chestiuni strategice, de "designinstituţional". Eficacitatea actualei structuri instituţionaletrebuie discutată: a avut sau nu rezultate?
După 20 de ani de la Revoluţie, trebuie lăsate la o parte oricetabuuri şi discutat strict din punctul de vedere alrezultatelor.
Filozofia diminuării puterii centrale a fost credinţa înautoreglementarea diverselor sectoare din economie şi înîmbunătăţirea adusă de implicarea "cetăţenească" în administrarearesurselor, fără contribuţia guvernului.
Instituţii mai aproape de individ, mai aproape de adevărul pieţei.Teoretic, pentru o anumită fază avansată de dezvoltare a economieişi societăţii, este posibil să fie
benefic.
Însă pentru România rezultatele întârzie să apară. Din păcate avemincendii în spitale, infrastructură la pământ, educaţie din ce înce mai precară, companii de stat dezmembrate captive unor intereseprivate canalizate politic. Lăsând orice tabu la o parte, trebuiepuse anumite întrebări. Cât
este de aplicabilă această structură instituţională pentru "vârsta"societăţii româneşti?
Poate emerge dintr-un spaţiu slab organizat civic, unde oameniieducaţi sunt ori prea timizi, prea slabi sau prea cinici ca să fieîn linia întâi, un tip de organizare a resurselor care să aducăcreştere pe termen lung?
Cum pot oamenii cu capul pe umeri dintr-un oraş în care primarulinvesteşte milioane de euro în fântâni arteziene muzicale cândspitalele sunt într-o stare deplorabilă să influenţeze decizia îndirecţia corectă?
Poate o ţară pe jumătate rurală, unde se vând maximum 250.000 de deziare centrale "serioase" la o populaţie adultă de 15 milioane delocuitori, să evolueze în sensul corect al investiţiilor îninfrastructură, educaţie şi sănătate, nu mai vorbim de cercetare,fără un centru puternic, care să-şi asume misiuneadezvoltării?
Un doctor, un profesor, un arhitect - se formează în ani de zile. Oavere se face într-un an pentru cine ajunge în poziţii publice deunde direcţionează banii comunităţii.
Puterea acestor oameni asupra comunităţilor lor, necenzurată de lacentru, aduce mai devreme sau mai târziu o autodevorare. Creştereanu poate veni fără investiţii, dar asumarea acestora presupuneconstrângeri care sunt respinse de cele mai mult ori în lipsa uneiautorităţi puternice. Comunitatea avansează asimilând în timpvaloarea adăugată adusă din informare şi educaţie.
În anii '80, magazinele erau goale şi în apartamente era frig, dardiscursurile oficiale erau de pe altă planetă. Nu se puteauasimila, la nivel teoretic, lipsurile. Teoria spunea că trebuie săfie pline magazinele şi cald în case.
Ar fi păcat ca, la 20 de ani de la acest dezastru social şieconomic, alte teorii să nu permită scoaterea la suprafaţă arealităţii, indiferent de consecinţe. Oamenii simt că ceva, undeva,este şubred. Nu poţi blama 20 de ani de guverne şi de miniştriproşti.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO