Crizele din ultimii trei ani conduc la situaţii şi provocări noi, prilejuite în special de punerea sub semnul întrebării a unor clauze de cooperare economică la nivel internaţional. În noul context, de ˝Europă pragmatică˝, există noi oportunităţi greu de anticipat în trecut, care necesită acţiuni rapide, mai ales la nivelul statelor membre UE.
Pentru a profita de aceste noi tendinţe, România trebuie să fie vizibilă în reţelele industriale europene. Apartenenţa la structura comunitară dă posibilitate sectorului privat românesc să joace de la egal la egal cu organizaţiile provenite din statele fondatoare europene. Proactivitatea capitalului naţional e necesară deoarece de multe ori “ne sesizăm” prea târziu, nefiind reprezentaţi la Bruxelles cum se cuvine, informaţional şi ca putere de lobby. Fără o informare promptă juridică, tehnică, economică, e greu de elaborat o poziţie naţională care să poată fi eficientă, ca proiecţie şi acţiune. E foarte important ca şi capitalul naţional să înţeleagă că o ˝abordare europeană˝ nu este o investiţie "în eter”, dar nici una cu impact imediat, ci o chestiune de supravieţuire pe termen mediu şi lung. Dacă nu ştii să anticipezi şi să influenţezi mediul decizional, nu ai un viitor sustenabil, deoarece rişti să fi mereu luat prin surprindere. Nu în ultimul rând, reţeaua contează, iar networkingul la nivel decizional dă naştere de multe ori, prin colegi de interese europene, la oportunităţi economice. Se creează punţi de cooperare între capitalul naţional şi cel străin, nişe de export sau de investiţii, se dezvoltă în timp alianţe şi prietenii sustenabile.
Trebuie să regândim reprezentativitatea românească în federaţiile industriale europene, atât la nivelul funcţiilor de conducere, cât şi la cel al experţilor în fiecare sector.
În Bruxelles există peste 3.000 de federaţii industriale europene care îşi promovează interesele. Aproximativ 20.000 de experţi lucrează în birourile europene ale acestor structuri asociative. Deşi a aderat la Uniunea Europeană de peste 16 ani, România are încă o prezenţă modestă în aceste organizaţii. Maxim 200 de români sunt angajaţi de secretariatele de la Bruxelles, cu o cotă de sub 1% din totalul celor implicaţi. Dacă analizăm poziţiile de conducere, se observă prezenţa unor românii chiar şi în vârful ierarhiei, dar numărul directorilor este din nou modest, sub cifra de 50.
Mai mulţi români pot să lucreze în aceste secretariate de la Bruxelles, mai multe asociaţii româneşti au acces să devină membre ale asociaţiilor europene, dar ceea ce este şi mai important este ca membrul român să fie activ în structura europeană. Aceasta înseamnă să urmărească în permanenţă activitatea organizaţiei europene, să aloce resurse umane competente pentru a participa la întâlnirile lunare ale grupurilor tehnice şi a candida la poziţii de conducere pe anumite tematici în derulare.
Este o nevoie acută de a avea asociaţii industriale româneşti foarte puternice, prin întărirea capacităţii administrative a secretariatelor româneşti de la Bucureşti. Structurile naţionale trebuie să fie reprezentative la nivel românesc, transparente ca formă de guvernare şi să fie ancorate la dinamica europeană contemporană. Treptat, prin prezenţa activă în forumurile europene, se poate dezvolta chiar o agendă pro-activă la nivel sectorial cu propuneri concrete ce pot ajuta la dezvoltarea sectorului chiar la nivelul României. Cea mai bună strategie pentru a promova interesele naţionale este convingerea structurii europene de a prelua un subiect de interes pentru ţara noastră sau cu impact regional.
Parteneriatul public-privat este de notorietate la nivelul UE, iar România instituţională are nevoie să creeze punţi de comunicare formală şi informală cu sectorul de afaceri românesc. O asociaţie românească eficientă la nivel european poate da în permananţă semnale despre oportunităţile româneşti în UE. Prin cooperare, se identifică segmente pentru a dezvolta industria românească, nu doar la nivelul legislaţiei ci şi la nivelul mecanismelor financiare. O abordare strategică, realistă, este, de exemplu, cea a dosarului campionilor industriali europeni. Existã şi alte iniţiative specifice, precum Alianţa Bateriilor, demersurile pe cipuri sau cele legate de infrastructura critică digitală. Comisia Europeană iniţiază deseori proiecte pilot, dar rareori am văzut România participând printre iniţiatori cu un rol determinant.
Capitalul francez se mişcă bine cu MEDEF-ul la Bruxelles (patronatul francez), la fel şi capitalul german, fie la comun (BDI), fie individual (la nivel de giganţi industriali, auto şi nu numai). Polonia a ştiut şi ea să joace perfect cartea de membru al Uniunii Europene. A pregătit administraţia ca "ţară mare europeană" (acoperă toate dosarele legislative) şi a implicat stakeholderii încă din faza negocierii aderării la UE. În România, momentul Preşedinţiei Consiliului UE s-a pierdut printr-o abordare prea birocratică şi o lipsă evidentă de viziune pe termen lung. Din păcate, rarele ieşiri în evidenţă ale României se datorează unor reuşite personale, nicidecum unor mecanisme structurale după modelul altor state mai consolidate.
Se vorbeşte tot mai mult despre nevoia de autonomie strategică a Uniunii Europene, în sensul în care să reuşim să dezvoltăm un plan european de capacitate de producţie autohtonă, pe sectoarele cheie: fie sectorul digital, fie sectorul industriei de apărare sau alte sectoare cheie. Întărirea capacităţii federaţiilor industriale româneşti poate să ducă la o abordare mai pragmatică a pieţei unice europene, pentru a beneficia consistent de noul proiect “Made in Europe” susţinut puternic de motorul franco-german.
Victor NEGRESCU este membru în Comisia pentru Bugete a Parlamentului European.
Dan LUCA conferenţiază în universităţi din Bruxelles şi Bucureşti. Este autorul cãrţii “Mapping the Influencers în EU Policies”.
