Este interesant cum, în mod simetric, la extrema vestică şi estică a UE, avem ţara cu cea mai mică dorinţă de a fi în UE – Marea Britanie – iar la extrema estică – România, ţara cu cel mai mare grad de favorabilitate pentru Uniunea Europeană.
De ce românii cred că UE este soluţia pentru viitor şi îşi proiectează viitorul împreună cu celelalte popoare din UE, iar englezii – sau cel puţin jumătate din ei – consideră că UE nu reprezintă viitorul şi vor reîntoarcerea la independenţă totală faţă de o structură suprastatală?
Cum s-a ajuns la această situaţie la 27 de ani de la căderea Zidului Berlinului, după extinderea UE în fanfară din 2004 şi 2007 spre est? Cu un PIB de
2.500 miliarde de euro, Marea Britanie este a doua economie a UE, după Germania. Deci UE fără Marea Britanie nu este chiar totuna cu UE cu Marea Britanie. Este cam ca o casă fără un perete.
Românii sunt fani ai Uniunii Europene atâta timp cât nu sunt întorşi acasă şi pot câştiga de 5-10 ori banii din ţară pe aceeaşi muncă. Tinerii au început să urmeze în masă cursuri la facultăţile din UE, accesibile ca urmare a faptului că România este membră a Uniunii, iar libertatea de circulaţie li se pare deja axiomatică.
Mişcarea aceasta foarte dinamică a creat însă tensiuni, iar diferenţele semnificative de dezvoltare economică au făcut să apară în câmpul muncii din UE două categorii de cetăţeni: cei care acceptă să preia anumite munci din construcţii, horeca sau servicii, din Europa de Est, şi restul. Cum de lucrează un milion de români în Spania când şomajul aici este de 20% şi cum de lucrează zeci de mii de români în Grecia când şomajul aici este de 30%? De ce acceptă statul spaniol să plătească şomaj spaniolilor care nu vor slujbele unde sunt înrolaţi românii?
România a ajuns astăzi fanul nr. 1 al Uniunii Europene pentru că vede acolo singurul viitor, iar pe mulţi români activi nici nu îi mai interesează ce se întâmplă local sau îi interesează din când în când, la marile evenimente. Aşa se întâmplă când ai spaţiu, ai unde te duce oriunde în UE. Dar ia să vezi când vor apărea restricţii pentru românii care muncesc în Anglia şi vor fi trimişi acasă sau dacă şi celelalte mari state, ca Germania, Italia sau Franţa, vor proceda la fel. Atunci presiunea locală va creşte, atunci mulţi îşi vor aminti de unde vin pentru că nu au încotro şi nemulţumirile la adresa liderilor locali vor fi cu adevărat virulente.
Pentru oamenii simpli, să auzi la radio o ştire că România tot nu ştiu ce condiţii mai trebuie să îndeplinească să intre în Schengen urmată de una cu ieşirea Marii Britanii din UE este curată „sminteală“. Vorbim în acelaşi timp de integrare şi dezintegrare în UE. Cum vine asta? Dacă este atât de bine acolo, de ce unii – şi nu oricine, Letonia sau chiar vreo Belgie – vor să plece? Ce se întâmplă cu Uniunea asta de unii vor să dea jos din ea? Hopa, vor spune oamenii, stai puţin că pe undeva înseamnă că sunt nişte fisuri, ceva nu merge. Că nu sunt englezii ăştia nişte proşti de vor în afara UE. Ce ştiu ei şi nu ştim noi?
Cam aşa se vor întreba oamenii – şi nu numai românii – iar abia peste 2-3 ani vom vedea ce sămânţă de dezbinare a semănat acest referendum. Şi mulţi dintre cei care astăzi se simt la periferie şi vor „la centru“ se vor întreba: dar oare unde este centrul până la urmă?
Numai cine este deja la centru îşi poate permite luxul să spună că iese din joc. Iar Marea Britanie are banii (bursa din Londra este cât cea din Paris, Frankfurt şi Roma la un loc), are limba (engleza este lingua franca peste tot în Europa), are cel mai puternic ziar de business (Financial Times), care „dă tonul la cântec“ pe orice melodie – bănci, burse, creditare, investiţii. Aşa că şi dacă iese formal din UE, Londra este aşa de puternică încât va vrea UE să fie la Londra.
