La 30 de ani la Revoluţie, România încă nu s-a aşezat pe făgaşul pe care îl aşteptau oamenii. Avem insule de dezvoltare, însă prea puţin se poate vorbi despre un standard şi despre o calitate minimă generalizată a muncii şi a vieţii. De aceea, încă mulţi tineri nu îşi văd viitorul în această ţară.
În afară de necesarele investiţii în educaţie, infrastructură şi sănătate, este evident că la 30 de ani de la Revoluţie, România nu a reuşit să crească destul din punctul de vedere al competitivităţii economiei.
Acest cuvânt, competitivitate, poate părea complicat şi, la prima vedere, oamenii au o reacţie de respingere când îl citesc. Însă acest concept este cel care descrie poziţia unei ţări în ecosistemul mondial. Salariatul român este, în medie, de trei ori mai puţin competitiv decât salariatul din Ungaria. Cum putem măsura? Cel mai simplu, măsurăm această lipsă a competitivităţii prin intensitatea exporturilor, adică exporturi per capita.
România exportă de 65 de miliarde de euro pe an la o populaţie de 20 de milioane de locuitori, ceea ce înseamnă 3.250 euro exporturi per capita per an. Ungaria are exporturi de 100 miliarde de euro, ceea ce la o populaţie de 10 milioane de locuitori înseamnă 10.000 exporturi per capita.
Ce înseamnă această diferenţă? Înseamnă că salariatul mediu din Ungaria este angrenat într-un sistem economic sau lucrează într-o întreprindere care îi permite nu numai să încaseze un salariu mai mare, dar îi permite să producă pentru export de trei ori mai mult în medie decât un salariat român.
Paradoxul este că industria are în România o pondere de 24%, aproape de 26% în Ungaria, iar în ambele ţări majoritatea produselor care merg la export sunt industriale. În Germania, ţară aflată pe locul 3 în lume ca volum al exporturilor, după China şi SUA, cu toate că are doar 83 de milioane de locuitori, intensitatea exporturilor este de 17.000 de euro per capita.
Ce înseamnă intensitate mare a exporturilor? Înseamnă că oamenii muncesc eficient, iar output-ul, producţia pe care o obţin, are o valoare adăugată mare. Într-adevăr, Ungaria are cinci fabrici de automobile (Audi, Mercedes, Suzuki Opel şi BMW) în condiţiile în care în anii ’90 nu avea niciuna.
România are două fabrici de automobile (Dacia şi Ford), dar un Logan este de cinci ori mai ieftin decât un Audi. Dacă Dacia exportă de 5 miliarde de euro pe an cu 14.000 de angajaţi, Audi Ungaria exportă de 7 miliarde de euro pe an cu 12.000 de angajaţi. Acesta este doar un exemplu, însă în ţările cu intensitate mare a exportului, bine conectate la nivel internaţional , angajaţii sunt integraţi în sisteme puternice cu output-uri pe măsură. La investitorii străini se adaugă capacităţile industriale locale. Gideon Richter, de exemplu, cel mai mare producător de medicamente din sud-estul Europei, are afaceri anuale de 1,3 mld. euro, dublu faţă de toate companiile româneşti producătoare de medicamente la un loc.
Toată lumea vorbeşte de deficitul comercial şi de deficitul bugetar al României. Pentru deficitul bugetar, o decizie drastică de tăiere a cheltuielilor poate rezolva problema în şase luni.
Însă, în ceea ce priveşte deficitul comercial, al balanţei de plăţi, care se transpune în deficit de cont curent, soluţia este adoptarea unei noi politici. Fie aceasta Noua Politică Industrială a României.
Astăzi, din 27 de CAEN-uri industriale, 25 sunt dominate de investitori străini. Românii sunt majoritari doar în industria alimentară şi industria modei.
Este bine că au venit investitorii străini şi România trebuie să facă tot posibilul să atragă cât mai mulţi, însă fără o Nouă Politică Industrială, prin care firmele industriale cu capital privat românesc să fie impulsionate, valoarea adăugată, deci intensitatea exporturilor, deci volumul exportul per capita, deficitul comercial va rămâne ridicat.
Printr-o Nouă Politică Industrială, vor putea fi identificate companiile industriale cu capital privat românesc, puţinele companii aflate printre multinaţionale, care au început să devină jucători globali, nu numai locali. Sunt firme deţinute sau fondate de ingineri care au lucrat înainte de 1989 în sistemul industrial sau pur şi simplu au fost construite de la zero de tineri care au sesizat oportunităţi. Sunt companii industriale în România cu cifre de afaceri de peste 15-20 de milioane de euro, controlate de acţionari români, care produc strunguri, lifturi, tablă de acoperiş, remorci de maşini, ţevi cromate, echipamente electrice, şerveţele umede, hârtie, carton, produse farmaceutice, produse chimice sau capace de fontă. Nu mai vorbim de industria alimentară şi a mobilei, unde capitalul privat românesc este majoritar.
Prin Noua Politică Industrială, toate aceste companii care au cifre de afaceri de peste 10 milioane de euro şi cele mai multe sunt orientate masiv spre export, va trebui aduse la aceeaşi masă şi întrebate: De ce aveţi nevoie ca să ajungeţi de la vânzări de 10 la 100 de milioane de euro? Iar cele care au azi vânzări de 100 de milioane de euro, puţine, e adevărat, va trebui întrebate de către statul român, de către băncile româneşti, de către Ministerul Economiei ce nevoi au pentru a ajunge la 500 de milioane de euro în următorii 10 ani.
Fără o Nouă Politică Industrială, prin care companiile cu capital privat românesc să crească accelerat, vom rămâne la nivelul mediocru al unor exporturi per capita de sub 5.000 de euro şi la acelaşi deficit comercial pe care îl plânge toată lumea, dar pentru care nu pune nimeni o soluţie pe masă.
