Afirm încă de la începutul acestor rânduri că resursele umane constituie de departe cel mai important pilon din cei trei. Suficienţa, structura şi calitatea acestora influenţează decisiv starea unei naţiuni. Numeroasele studii ştiinţifice realizate cu privire la eventuala corelaţie dintre dinamica populaţiei şi cea a P.I.B. au condus la concluzii contrare. Nu neg că mă aflu în tabăra celor care susţin existenţa unei influenţe directe a dinamicii demografice asupra ritmului de dezvoltare. În sprijinul afirmaţiei invoc un argument strategic: o resursă umană redusă (rară) tinde a avea un raport calitate-preţ necompetitiv generat direct de puterea superioară de negociere pe care o are pe piaţa forţei de muncă. Mai mult, susţinerea cererii interne se axează primordial pe suportul fizic reprezentat de numărul de persoane (potenţial consumatori) şi ulterior pe factori de tip calitativ cum ar fi venitul mediu, puterea de cumpărare, preferinţe, etc.
Din punct de vedere cantitativ, populaţia României s-a diminuat constant în ultimii 25 de ani, ajungând de la 23,2 milioane locuitori în 1989 la sub 20 milioane locuitori în 2014. Trendul demografic natural descrescător nu este specific numai României (600.000 persoane mai puţin în perioada amintită, consecinţă a ratei de natalitate inferioare celei de mortalitate conform profesorului Vasile Gheţău, www.cursdeguvernare.ro, 23 noiembrie 2014), el regăsindu-se în mai toate ţările fostului bloc comunist din Estul Europei. În cazul ţării noastre însă acest trend a fost accentuat de masivul fenomen de migraţie – cca. 2,7 milioane cetăţeni români emigraţi (majoritatea în Spania şi Italia). Estimările profesorului Gheţău conduc, la orizontul anilor 2040, la o populaţie de cca. 17 milioane locuitori, excluzând migraţia naturală care tinde să se stabilizeze. Creşterea speranţei de viaţă atenuează doar parţial dinamica nefavorabilă.
În ceea ce priveşte structura resurselor umane cel mai important criteriu este, în opinia subsemnatului, cel al grupelor de vârstă căci permite identificarea ratei de dependenţă, a ponderii populaţiei apte de muncă în total, etc. Profilul demografic de romb este consecinţa ponderii excesiv de ridicate a grupei de vârstă 42-46 de ani în totalul populaţiei cu repercursiuni potenţiale dramatice asupra echilibrelor macroeconomice peste 20 de ani (în momentul pensionării respetivei grupe). Un alt criteriu structural îl constituie cel al repartiţiei geografice (zonale) a populaţiei la nivelul teritoriului naţional, eventuale discrepanţe majore ale acesteia având o incidenţă evident nefavorabilă asupra gradului de dezvoltare al unor regiuni (cazul Moldovei mai ales).
Asigurarea parametrilor calitativi ai componentei de resurse umane constituite de forţa de muncă se realizează prin sistemul de învăţământ la toate nivelurile sale. Lipsa unei viziuni integrate dintre oferta educaţională, pe de o parte, şi cerinţele pieţei forţei de muncă, pe de altă parte, afectează grav competitivitatea unor sectoare, alimentând simultan şomajul. Cvasi-dispariţia învăţământului profesional restrânge drastic oferta de forţă de muncă pentru anumite meserii – croitor, tâmplar, sudor, bucătar, ospătar, etc. Ca să dau un singur exemplu: degeaba avem potenţial turistic şi eventual resurse financiare dacă turistul trebuie teleportat la structura de cazare (hotel, pensiune) căci alt mijloc de transport eficient nu există, iar personalul unităţii respective nu deţine calificarea minimală de specialitate.
Concluzia principală impusă de radiografia sumară a resurselor umane ale României poate fi imaginată sub forma unei bombe cu ceas. Va exploda peste 20 de ani. Poate de aceea toate guvernele perindate la butoanele acestei ţări nu o văd şi nu aud ceasul ticăind. Dimensiunea dezechilibrului actual al bugetului de asigurări sociale va părea o glumă în comparaţie cu ce va urma.
România are nevoie de repopulare urgentă. Asta înseamnă un mix de măsuri care să încurajeze pe toate căile natalitatea precum şi o politică coerentă în materie de imigraţie. La nivel calitativ dezvoltarea învăţământului profesional reprezintă o altă urgenţă naţională.
Cercul de tip „cauză-efect-cauză” trebuie rupt cumva. Exodul conaţionalilor peste mări şi ţări datorat unor venituri modeste în România a creat un deficit de potenţial (şi de cerere internă) care alimentează venituri modeste în viitor în România şi va contribui în continuare la susţinerea, fie şi mai redusă, a migraţiei.
După cum afirmam şi cu alt prilej consider că o ţară care merge bine economic nu are motive temeinice să asiste la diminuarea constantă a propriei populaţii. Poate că în statisticile oficiale prezentate periodic de politicieni în afara de evoluţia P.I.B., a ratei şomajului, a deficitului, ş.a. ar trebui menţionat (cu aceeaşi periodicitate) şi numărul de locuitori. Asta pentru a conştientiza inadvertenţa dintre cele două grupe de indicatori.
Ar putea părea ireal de simplă reţeta succesului şi astfel cumva slab fundamentată. Dar cred că aşa şi este. Mă încumet să o enunţ.
1) Stoparea declinului natural prin încurajarea imediată a natalităţii şi echilibrarea deficitului de forţă de muncă prin încurajarea imigraţiei;
2) Dezvoltarea accelerată a infrastructurii rutiere şi a celei feroviare la nivelul întregului teritoriu naţional şi nu numai în unele zone. Efectul de antrenare este uriaş şi permite reducerea decalajelor de dezvoltare între regiuni;
3) Atragerea masivă a banilor europeni ca sursă de finanţare a măsurilor menţionate mai sus. România are un comisar european într-o poziţie cheie din acest punct de vedere la Bruxelles;
4) Susţinerea învăţământului profesional, componentă vitală a oricărei structuri educaţionale a unei naţiuni;
5) Încurajarea sectoarelor de activitate în care România are avantaje competitive naturale sau genetice: soft, auto, viticol, etc.
6) Stimularea exporturilor cu valoare adăugată mare şi descurajarea celor de resurse primare sau slab prelucrate;
7) Încurajarea acumulării de resurse financiare interne, la nivelul antreprenoriatului autohton;
8) Asigurarea prin toate mijloacele a stării de concurenţă reale mai cu seamă la nivelul sectoarelor primare (energie mai cu seamă).
Atât. În linii mari, strategice, desigur, dar vitale. Nu există „nu se poate”. Se poate. De ce, dacă e atât de simplu, nu am reuşit până acum? Pentru că nici un locatar al palatelor nu şi-a asumat niciodată concret, nu doar declarativ, aplicarea reţetei.
Personal aştept ziua în care un guvern, oricare ar fi acesta, va avea ca obiectiv asumat reducerea migraţiei cetăţenilor români şi creşterea nivelului de fericire al propriului popor. Restul, vorba cântecului, e doar „vânare de vânt”.
Prof. Dr. Eduard Dinu – A.S.E. Bucureşti
