Ideea vehiculată public ca statul român, în încercarea de a rezolva vechiul diferend privind Rompetrol Rafinare, să pună bazele unui fond de investiţii împreună cu KazMunaiGas este o bună iniţiativă, o soluţie „out of the box“. Un fond de investiţii, care va pleca cu 150 milioane de dolari la drum şi care va încerca să ajungă la investiţii de un miliard, în care România să aibă 20%, este o modalitate de a aduce statul mai aproape de butoanele economiei şi de a-l face atât mai activ, cât şi mai responsabil. Ar fi un prim bun pas, dar e loc pentru o gândire mai structurată şi cred că e timpul să vorbim cu subiect şi predicat despre un fond suveran românesc.
Cazul pentru un fond suveran românesc ar fi trebuit să fie pe agenda guvernului Tăriceanu începând cu 2005, ca parte din pregătirea României pentru, cel puţin, atragerea diverselor fonduri ale Uniunii Europene. Faptul că nici până astăzi acest subiect nu şi-a găsit locul între priorităţile diverselor guverne care s-au succedat din 2005 încoace ilustrează faptul că implementarea unei strategii economice naţionale pe termen mediu şi lung nu este o prioritate.
Un fond suveran este un vehicul investiţional care are ca active acţiuni, obligaţiuni, active imobiliare, materii prime sau cash, adică tot spectrul de active posibile. Fără să intrăm în detalii tehnice, un fond suveran investeşte global (adică on-shore şi off-shore) şi este considerat ca fiind distinct de rezervele de valută ale unei ţări. După „modus operandi“ se pot distinge patru tipuri de fonduri suverane, după cum urmează:
1. Fonduri a căror destinaţie este transferul intergeneraţional de bunăstare (e.g. Norvegia, Singapore, Kuweit).
2. Fonduri a căror destinaţie este defensivă, în sensul protecţiei unor campioni locali sau remedierii unor carenţe ale sistemelor financiare naţionale (e.g. Franţa, Rusia) unde există fie riscul unor fuziuni şi achiziţii nedorite la nivel naţional, fie puţin private equity, mezzanine, fonduri de leverage buy-out sau fie unde exit-ul şi listările locale sunt modeste faţă de potenţialul pieţei.
3. Fonduri a căror destinaţie este proiecţia de putere economică pentru atingerea unor obiective internaţionale/ globale, strategice, economice şi/sau politice (e.g. China, Qatar).
4. Fonduri a căror destinaţie este externalizarea unor active care ar putea fi expuse riscului politic în cazul unor schimbări politice (e.g. Arabia Saudită).
Mutatis mutandis, fondul românesc ar fi, cel mai probabil, articulat în acelaşi tipar ca şi fondul suveran rusesc sau fondul suveran francez, adică:
1. alimentat de stat şi/sau prin subscripiţe publică (emitere de obligaţiuni în lei sau euro) şi/sau fonduri atrase prin taxe recurente specifice (e.g. venituri din privatizare, taxa auto, accize pe alcool sau tutun, taxe din exploatarea resurselor naturale).
2. destinat atragerii de fonduri europene sau altor fonduri de investiţii sau pentru încurajarea unor listări ale „campionilor” locali şi dezvoltarea unei burse locale sau pentru descurajarea unor achiziţii, respectiv fuziuni ostile sau participării în susţinerea financiară a unor bănci în eventuală dificultate sau susţinerii antreprenirilor locali la „export” ca şi co-investitori.
Justificarea creării unui fond suveran românesc acum este dată de trei argumente:
1. atragerea de fonduri europene şi încuragarea proiectelor de investiţii locale lipsite de capital propriu sau de acces la piaţa internaţională de private equity sau de finanţare prin bursă. De la energie la agricultură, toate activităţile care nu pot fi substituibile şi unde există avantaj competitiv (resurse umane, costuri sau acces la materii prime sau proximitate cu unele pieţe) ar trebui încurajate, adică finanţate.
2. susţinerea sistemului financiar local expus crizei din zona euro, dar fără acces direct la protecţia şi lichidităţile oferite de Banca Centrală Europeană. România, într-un viitor apropiat, ar putea avea nevoie de un „bad bank” (nu de o bancă-punte), care să amortizeze eventuala diluare a Euro sau un GREXIT; un asemenea fond poate fi, dacă este creat din timp, un amortizor de şoc şi o soluţie de urgenă.
3. dezvoltarea unor proiecte de infrastructură regionale (care să poziţioneze România ca o poartă europeană de intrare, în contextul unui Nou Drum al Mătăsii), la care firme româneşti ar putea participa fie ca sponsori, fie ca executanşi de lucrări publice sau echipamente, fie ca investitori de portfoliu.
Odata fondul suveran creat, s-ar putea migra dinspre modelul franco-rus către cel norvegiano-singaporez, creându-se capacitatea de transfer intergeneraţional de bunăstare sau măcar de lichiditate şi de diversificare pentru fondurile locale, private de pensii.
Fondul Proprietatea, aşa cum este el astăzi structurat şi condus, este o formă de gestionare pasivă a diverselor participaţii minoritare ale statului în diverse active privatizate sau privatizabile. Activele incluse în Fond au o lichiditate modestă, o evaluare tardivă si incontinentă (cazul Hidroelectrica e ilustrativ), iar Fondul Proprietatea, fiind 50% din Bursa de Valori Bucureşti, este „activul bun la toate” pentru toţi investitorii de portfoliu on-shore sau off-shore. Experienţa Fondului Proprietatea, care a avut o naştere dificilă şi unde întârzierea pentru a lua decizii simple rămâne proverbială, nu cred că poate fi un punct de plecare pentru un asemenea fond suveran.
Rămâne de văzut dacă actuala guvernare are capacitatea de implementare a unui fond suveran românesc care ar putea avea efecte pozitive imediate, în primul rând prin leverage-ul care l-ar crea la atragerea fondurilor europene sau a participării la proiecte regionale de infrastructură. Un fond alimentat cu 500 milioane euro ar putea atrage finanţări de proiecte totalizând 2,5 miliarde Euro. De la finanţarea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă la relansarea energeticii româneşti prin gazul de fractare sau la transformarea României într-o bază logistică europeană, respectiv modernizarea infrastructurii naţionale sau a agriculturii româneşti, fondul suveran ar putea să fie catalizatorul unor proiecte majore de dezvoltare. Este însă important să ne şi dorim acest lucru.
Mircea Geoană este senator şi preşedinte al Institutului Aspen România
Bogdan Patriniche este director executiv la Delphi Securities, firmă de consultanţă financiară specializată în asset management, Londra
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
