Opinii

Politica numerelor mari: euforia alegerilor contaminează cifrele macro ale programelor economice

Politica numerelor mari: euforia alegerilor contaminează...

Autor: Laurian Lungu

23.11.2016, 12:40 261

Perioadele premergatoare alegerilor parlamentare constituie momente bune de reflexie asupra cursului economiei, unde se afla aceasta si perspectivele ei de dezvoltare. In mod firesc, dezbaterile pe temele economice propuse de partidele politice in aceste perioade au un rol important. Anul acesta insa, ca si in anii electorali precendenti, euforia alegerilor contamineaza cifrele macro ale programelor economice de-a lungul intregului spectru politic. Fie ca ne uitam la propunerile legate de cresterea salariilor, pensiilor sau investitiilor, procentele vehiculate sunt, ca si in trecut, disproportionat de mari fata de cat ar suporta economia.

Aceasta politica a variatiilor procentuale mari a fost angajata in mod consistent de-a lungul timpului, in mai toate momentele electorale. In 2008 de exemplu, liberalii propuneau doua “obiective realiste”, un salariu mediu brut de 800 de euro si o pensie medie de 350 euro la orizontul anului 2012. Salariul a ajuns abia la 480 euro in 2012 si va atinge 630 euro in 2016. Pensia medie a fost de 187 de euro in 2012 si va fi catre 210 euro in 2016. Tot atunci alianta democrat liberalilor cu social democratii promitea o crestere a salariului mediu brut pe economie de 60% pana in 2012. Ex post aceasta a fost de numai 22%. Si exemplele pot continua.    

Discrepanta mare dintre promisiuni si realizari este cea mai vizibila in sectorul investitiilor in conditiile in care diverse proiecte asumate, de la spitale regionale la autostrazi au ramas necroncretizate. Un argument pe care partidele politice l-ar putea aduce in sustinerea ideilor lor este acela ca programele propuse reprezinta viziunea lor despre economie la un moment dat si ca, schimbarea conditiilor economice pot afecta rezultatele acestora. Dar aceasta idee este mai greu de aparat in conditiile in care aceste erori devin sistematice, o analiza credibila a capacitatii de finantare lipseste in mod consistent si lectiile trecutului nu sunt insusite. De exemplu, proiectul economic din acest an al social democratilor se bazeaza, implicit, pe o crestere reala undeva in jur de 5% pe an. Dincolo de aspectul laudabil ca ei sunt singurii care ofera proiectii ale unor indicatori macro pe patru ani, apare aspectul credibilitatii acestor cifre. Pe orizontul de timp 1993-2016, probabilitatea ca economia sa aiba o crestere medie anuala de peste 4,7% pe patru ani consectiv a fost de 24%. Asta in conditiile in care aceasta crestere s-a realizat in exclusivitate in perioada 2004-2008, unica in istoria economica a Romaniei. Intrebarea care se pune este de ce s-ar considera ca scenariu de baza un scenariu cu o probabilitate atat de redusa de a fi concretizat, in contextul economic curent aceasta fiind in realitate chiar mai mica de 24%?     

Un alt aspect al politicii numerelor mari este legat de proiectele de investitii propuse de liberali si social democrati in acest an. Intr-o forma sau alta fiecare din cel doua partide imagineaza crearea unui vehicol financiar care sa finanteze o mare parte a investitiilor in economie. O prima remarca tine de potenta financiara, sumele propuse par exgerat de mari raportate atat la capacitatea economiei de a le absorbi cat si de a le mobiliza. De exemplu, fondul de investitii propus de liberali este preconizat sa asigure investitia a 24 miliarde euro in economie in patru ani. Adica echivalentul a 15% din PIB-ul anului 2015. Prin comparatie, investitiile pe trei ani din planul Juncker din care se inspira modelul fondului liberal, reprezinta abia 2.1% PIB-ul UE-28. Aceasta in conditiile in care si capacitatea de mobilizare a planului Juncker este extrem de controversata. In SUA, noul presedinte ales propune un program masiv de investitii in infrastructura, pe patru ani, care reprezinta echivalentul a 2.8% din PIB-ul SUA. Activele acumulate de fond in patru ani ar reprezenta echivalentul unei optimi din totalul activelor bancare din Romania in 2015. Este un procent urias. Varianta concurenta a fondului propus de social democrati propune o forta de investitii si mai mare cu un mecanism de finantare discutabil. A doua remarca tine de functionarea eficienta a pietii financiare autohtone. Daca este posibila insertia unor sume de o asemenea anvergura in economie, capabile sa asigure randamente acceptabile prin aceste structuri ale fondurilor, inseamna ca sistemul de creditare autohton este ineficient la scara larga. Ideea planului Juncker era de a adresa cazurile rezultate din esecul pietelor (market failure) insa nu de aceste dimensiuni.        

Din punct de vedere al doctrinei economice mai sunt si alte aspecte de considerat. De pilda cat de oportuna este stimularea suplimentara de o asemenea anvergura a economiei in conditiile in care ea pare ca opereaza oricum peste potential. Sau faptul ca procentele de crestere propuse pentru salarii si pensii sunt gandite in termeni nominali, ignorand realitatea unei inflatii negative.

Politica numerelor mari reprezinta un esec al guvernantei economice. Perpetuarea ei este ingrijoratoare deoarece erodeaza in mod continuu credibilitatea programelor economice in fata electoratului. Daca in trecut pozitionarea unui partid spre astfel de politici forta si ceilalti concurenti sa ia pozitii similare, de teama pierderii voturilor, in prezent progresele facute de electorat pe curba de invatare ar trebui sa schimbe aceasta situatie. Pe viitor promovarea unor programe economice cu mai multa substanta, ancorate in realitate, ar trebui sa devina o norma.   

 

Laurian Lungu, Economic Adviser

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO