Se întâmpla acum 20 de ani, cam pe timpul acesta, cu o iarnă umedă şi lipsită de zăpadă, cu un vânt rece şi o ploaie îngheţată. România comemora 10 ani de la Revoluţie şi ziarele scriau mult, încă ziariştii şi victimele cereau pedepsirea vinovaţilor pentru cei peste 1.000 de morţi ai revoluţiei.
Prin noiembrie, începutul lui decembrie, cineva mi-a vândut un pont: “Gavroche” se află în penitenciarul din Bacău. Pentru cei care, la Revoluţie, erau maturi, tineri sau adolescenţi ,“Gavroche” poate mai spune, încă, ceva.
În vremea Revoluţiei, acum 30 de ani, fotografii revistei Paris Match, care urmăreau revoluţia la Bucureşti au trimis redacţiei o fotografie, cu un copil înfăşurat în steagul găurit a României, fotografie care a apărut pe coperta publicaţiei, cu explicaţia: “Gavroche de Bucureşti”. O trimitere la personajul fictiv al lui Victor Hugo din romanul Mizerabilii (1862), un copil care trăieşte pe străzile Parisului, în vremea Revoluţiei franceze, şi care moare pe baricade, alături de revoluţionari, cântând, cu inocenţa copilăriei aşa cum este ea imaginată de autor: “De n-am pantaloni mişto/de vină e doar Rousseau.// De n-am pantaloni defel/ de vină e doar Voltaire”.
Nu este clar şi nici importanţă nu are dacă fotograful l-a surpins pe copilul de 14 ani înfăşurat în steag sau ziariştii l-au înfăşurat pentru o poză bună. Ulterior, copilul, “fost copil” deja, avea să spună, într-un interviu în Adevărul, cred, că s-a înfăşurat în steag pentru că îi era frig. Plecase de acasă “la revoluţie” doar în acea ţinută de şcoală de pe vremea lui Ceauşescu – o hăinuţă subţire, bleumarin, mult-mult prea subţire chiar şi pentru un decembrie neobişnuit de cald. Nu ştiu. Un lucru este clar: copilul era acolo, în zona Intercontinental, în vreme ce armata ciuruia clădirile trăgând în terorişti închipuiţi. Numele lui, avea să fie aflat public mai târziu: Florin Vieru. Devenit, de atunci, copilul-simbol al Revoluţiei române.
Cu ajutorul unei colege care acopera zona Internelor, am verificat dacă la Penitenciarul Bacău există un deţinut cu numele Vieru, supranumit “Gavroche”. Cam la o săptămână am primit confirmarea că, da, în Penitenciarul Bacău există un astfel de deţinut.
Am făcut cerere la Administraţia Naţională a Penitenciarelor ca să mă lase sa fac un interviu cu el. Mi-au aprobat cererea. Am plecat la Bacău cu un tren de noapte, ca să fiu dimineaţă acolo, am luat autorizaţie de la judecător, cum este procedura, am ajuns la închisoarea care se află în afara oraşului, pe o ploaie care-ţi julea obrazul ca un brici neascuţit. Gardienii au adus, într-o sală mică şi întunecată în care era o singură masă şi două băncuţe, de o parte şi de alta a mesei, un tânăr slabuţ şi înalt, cu o faţă măslinie, ovală, candidă şi fără zâmbet, care ţinea stâns la piept un plic mare, gros.
Am început să vorbim. Il chema Vieru, dar gardienii şi detinuţii il ştiau de “Gavroche”. Îl ascultam cu inima strânsă şi nu-mi venea să cred că stau în faţa lui Gavroche, în acea stranie lumină de penitenciar, pe unda căreia destinul ţese un borangic de amărăciuni şi de suferinţă.
Pe măsură ce vorbeam, cineva neştiut, aşezat pe umărul meu, îmi tot şoptea: fii atent la nuanţe, ceva nu se leagă în această poveste.
Adusese cu el un teanc de fotografii – el cu preşedintele Franţei, Francois Mitterand, el cu secretarul de stat american Madeleine Albright, el cu Ion Iliescu şi, tot aşa, el şi nume mari şi grele din politica internaţională. Văzuse toata lumea, fusese primit la Casa Albă de Albright şi la Elysee de Mitterand, fusese peste tot şi peste tot fusese admirat şi recunoscut drept Copilul Revoluţiei Romane.
L-am întrebat cum a ajuns la închisoare. A spus ceva despre o înscenare, dar am aflat, mai apoi, povestea condamnării lui de la ofiţerul din penitenciar care supraveghea conversaţia noastră. Mersese în Republica Moldova. S-a dus la Ministerul de Interne al RM şi a spus că este Gavroche, copilul revoluţiei române, şi este trimis de Gavril Dejeu, ministrul de interne român prin anii ‘90, ca să fie ajutat.
Moldovenii nu s-au îndoit pentru că, probabil, nici nu şi-au putut imagina că ar avea cineva un aşa tupeu să spună, arătând o recomandare falsă, că este trimis de un ditamai ministru de interne, dacă nu e trimis. L-au luat, l-au omenit, l-au plimbat, i-au dat şi bani, dar, la final, ministrul lor l-a sunat pe al nostru: ştiţi, băiatul acela... am făcut aşa cum ne-aţi rugat! Care băiat? - s-a crucit Dejeu, eu nu am trimis pe nimeni! Aşa a ajuns “băiatul” la închisoare.
Pe măsură ce vorbeam cu el, aveam întărită convingerea că minte. Dar, na, îmi spuneam, oamenii mai şi îmbogăţesc poveştile, ca să le iasă mai bine. Şi l-am întrebat despre fotografia care îl făcuse celebru.
- Tu te-ai înfăşurat în steag sau te-au înfăşurat ziaristii?
- Aaaa, nu-s eu ăla, eu sunt adevăratul Gavroche. Acela este un impostor!
- Dar tu pe el îl cunoşti?
- Il ştiu, dar el nu a fost la Revoluţie, a trecut mai târziu pe acolo, doar aşa, şi mi-a furat identitatea de Gavroche.
M-am întors la Bucureşti. Am întrebat în stânga şi în dreapta; aveam cunoştinţe în rândul asociaţiilor de revoluţionari pentru că era unul dintre domeniile pe care îl acoperam, ca reporter. Şi am aflat că “baiatul cu steagul” ar locui într-o comuna apropiată – Dobroieşti. Am mers acolo, dar nu l-am găsit, nici nu ştiu dacă mai stătea în comuna aceea. Eram deja în preajma Craciunului, primăria era închisă, pe stradă oamenii ridicau din umeri, la bodega din comună clienţii ştiau şi nu prea ceva de unul, Vieru, care fusese pe la Revoluţie şi care lucra pe unde apuca – o identitate mai degrabă de om umil şi nu de vedetă a Revoluţiei.
Mi-am propus să mă întorc să-l găsesc într-o altă zi, dar zilele s-au scurs, comemorarea Revoluţiei a trecut şi am lasat-o, aşa, pentru o altă comemorare, care pentru mine nu a mai venit, pentru că acela a fost ultimul an în care am scris despre Revoluţie.
S-au scurs de atunci exact 20 de ani. S-au scurs 30 de ani de la Revoluţie, iar destinul ţese încă, într-o stranie lumină de iarnă, un borangic de aşteptări şi de neresemnare:
“De n-am pantaloni mişto,
De vină e doar Rousseau.
De n-am pantaloni defel,
De vină e doar Voltaire.”
