Într-un context global dinamic, înregistrând transformări rapide în economie, tehnologie, şi relaţii internaţionale, este esenţială o reflecţie asupra direcţiei strategice a României până în 2030. Evoluţiile contemporane sunt pline de incertitudini, Uniunea Europeană promite schimbări structurale de aproape două decenii, liderii de la Bruxelles asigurându-ne că UE va deveni un actor mondial major, iar competiţia marilor jucători ai lumii este mai acerbă decât în primii ani ai epocii post-Războiul Rece. Context complicat şi de faptul că acceleraţia evoluţiei istorice ne-a găsit cu garnituri de lideri politici care ne arată zilnic, cei mai mulţi, că nu mai pot face faţă noilor împrejurări. Românii au mai trecut prin etape istorice de defetism şi au suferit enorm. De aceea, credem că trebuie să privim lumea de astăzi ca un mediu care ne-ar putea contura şi oportunităţi pentru dezvoltare şi proiectarea statutului de ţară cu viziune optimistă despre potenţialul ei şi viitorul societăţii româneşti.
Să ne referim în primul rând la Uniunea Europeană ca un proiect comun în continuă redefinire, deoarece şi România este parte a Uniunii Europeane de aproape două decenii şi ne-am legat destinele în credinţa de progres. Acum, Uniunea Europeană deşi şi-a dedicat o mare parte a efortului în rezolvarea unor mari probleme dinafara Uniunii, dar grave şi din vecinătatea imediată, este şi în situaţia de a proiecta devenirea ei din perspectiva evoluţiilor globale actuale. Pentru că mai mult a vorbit decât a înfăptuit, actualmente Uniunea Europeană este presată să abordeze serios tema competitivităţii. Şi nu doar a celei economice, ci şi a competitivităţii societale care va fi în măsură să definească liniile civilizaţiei europene în secolul al 21-lea. În centrul acestui proces, deja liderii europeni au propus un Fond European pentru Competitivitate, creat pentru a răspunde provocărilor venite dinspre Statele Unite, China, dar chiar şi unele state de dimensiuni mai reduse. Să nu subestimăm chiar contribuţia statelor europene nordice, în acest domeniu, care pot constitui bune exemple şi pentru alte state-membre ale Uniunii Europene.
Scopul acestei noi iniţiative a Bruxelles-ului este reconstrucţia unei baze economice solide, bazată pe avansarea autonomiei ştiinţifico-tehnologice şi asigurarea capacităţii de operare distinctă şi prin cooperare nu doar în interiorul Uniunii, ci şi în competiţia competitivităţii internaţionale. Pentru România, intensificarea politicilor de integrare inteligentă şi eficientã, nu doar prin mimetism şi contagiune, ar deschide perspective de accesare consistentă a amintitului Fond, dar ar reprezenta şi o probă că, după două decenii de apartenenţă la proiectul european, este capabilă a se manifesta matur, constructiv, aducând şi cetăţenilor români beneficiile unei dezvoltări susţinute şi concordantă aspiraţiilor din anii când priveau cu admiraţie spre Uniunea Europeană. Propunerea noastră nu reprezintă doar un demers administrativ, ci o oportunitate de a ne reafirma cu optimism rolul de actor implicat în reconstrucţia fundaţiei economice şi sociale a Europei.
Accesul la resursele Fondului cere viziune, coerenţă şi determinare. Ţările vestice s-au pregătit deja cu strategii clare. România are nevoie de o abordare care să valorifice propriile avantaje-de la poziţia geografică, resursele materiale şi energetice, forţa de muncă talentată până la creativitate, inovare şi disponibilitatea mobilizării construcţiei unei societăţi moderne. Participarea la proiecte europene nu trebuie să se limiteze doar la statutul de beneficiar imediat. Este esenţială o strategie naţională compatibilă cu obiectivele amintitului obiectiv european şi o coordonare eficientă între stat, mediul privat, grupări epistemice, instituţii educaţionale şi de cercetare ştiinţifică, dar şi cu parteneri din statele membre, cu piaţa de capital autohtonă şi internaţională, cu instituţiile europene.
O altă direcţie majoră priveşte consolidarea autonomiei europene în domeniul apărării şi securităţii spaţiului Uniunii Europene. Contextul geopolitic actual a demonstrat că securitatea continentală depinde tot mai mult de existenţa capacităţilor proprii de apărare ale statelor UE şi NATO. Parteneriatul transatlantic rămâne esenţial, dar susţinerea dezvoltării unei industrii europene de apărare se dovedeşte a fi absolut necesară. Desigur, domeniul poate căpăta accente ‘suveraniste’, ceea ce îi determină pe adepţii perspectivei federaliste să fie mult mai prudenţi şi să lase impresia unei evidente lipse de argumente convingătoare. Dar dacă ne-am reaminti că obiectivul Uniunii Europene este integrarea europeană, ca suport al dezvoltării şi progresului civilizaţiei europene, atunci am putea porni şi de la conceptul de securitate integrativă pentru a estompa reţinerile monadiştilor şi a găsi formule colaborative şi convergente în materia apărării Spaţiului Economic European.
România ar trebuie să fie parte activă şi nu doar declarativă a acestui efort, contribuind la convergenţa intereselor de apărare a statelor membre, la armonizarea diferenţelor de opinii şi atitudini prin negocierea europeană care a adus atâtea rezultate favorabile Uniunii. Revenirea la stilul şi metodele care au consacrat negocierea europeană ar avea efecte pozitive nu doar pentru stabilitatea regională, ar putea contribui şi la construirea unei baze de cooperare în industria europeană de apărare, ar găsi căile convergenţei înspre o securitate integrativă europeană. Ceea ce ar putea fi folositor şi pentru interesul României, dar şi pentru o evoluţie industrială, ştiinţifică şi tehnologică a aceluiaşi Spaţiu Economic European, cu efecte benefice inclusiv pentru starea socială a cetăţenilor europeni.
Nu în utimul rând atenţionăm că România a pierdut aproape două decenii din şansele oferite de programele europene de dezvoltare rurală. Acestea aveau rolul de a introduce mediile săteşti şi agricole în vârtejul economiei de piaţă, cu avantaje sigure pentru locuitorii din aceste aşezări. Acum, sub presiunea unor urgenţe competiţionale globale, lideri ai Comisiei Europene propun să fie periferizate sau chiar eliminate finanţările europene pentru programele de dezvoltare rurală. Ceea ce înseamnă că politicile guvernamentale de la Bucureşti au defavorizat cu bună ştiinţă o resursă socio-economică de maximă importanţă, favorizând grupări de interese care au diminuat contribuţia agriculturii şi mediului rural la avansul venitului naţional.
Poate că acum, în ceasul al unsprezecelea, liderii de la Bucureşti vor fi preocupaţi să aplice o strategie agricolă care să ridice standardele de viaţă ale agricultorilor, să asigure securitatea alimentară a populaţiei ţării şi să avanseze real într-o politică agricolă europeană care să aducă prosperitate şi civilizaţie cetăţenilor români din mediul rural. Atâţia cât au mai rămas! Cu certitudine, în această epocă a senzaţiilor ştiinţifico-tehnologice, a Inteligenţei Artificiale şi călătoriilor în spaţii extra-terestre, o strategie aplicată cinstit pentru încurajarea celor care ne oferă roadele pământului va fi benefică tuturor cetăţenilor români, dar şi a celor europeni.
Într-un spaţiu tipografic redus, ne-am permis să sugerăm guvernanţilor României să privească şi să acţioneze strategic, aşa cum se cuvine în relaţiile parteneriale dintre mambrii Uniunii Europene, în câteva domenii care ar putea deschide ţării oportunităţi de dezvoltare, dacă sunt concepute realist şi sunt aplicate cu inteligenţă şi determinare. Şi mai ales dacă doresc sincer binele României!
