Ziarul Financiar, eu, am susţinut întotdeauna şi susţinem în continuare fără îndoieli integrarea României în Alianţa Euro-Atlantică, intrarea României în NATO în 2004 şi în Uniunea Europeană în 2007, fiind cele mai importante evenimente politice, economice , sociale şi culturale după 1 decembrie 1918 că tot sărbătorim acum 106 ani de la Marea Unire şi trebuie să spunem:
La mulţi ani, România, la mulţi ani români oriunde v-aţi afla!
Prin intrarea pe ultima sută de metri în NATO şi Uniunea Europeană am avut o şansă, un noroc extraordinar care ne-a schimbat cursul politic şi social pe care intrasem în anii ’90 când nu ştiam încotro să o apucăm, iar Estul era mai familiar şi mai apropiat decât Vestul.
Apartenenţa la Alianţa Euro-Atlantică ne-a adus investiţii străine de peste 100 de miliarde de EUR, fonduri europene de peste 80 de miliarde de EUR, linii de finanţare bancare de peste 40 de miliarde de EUR, remiteri – banii românilor plecaţi la muncă în Vest şi trimişi acasă de aproape 200 de miliarde de EUR. Pe acest fond şi cu ajutorul acestor bani s-a dezvoltat capitalul românesc, au apărut an de an generaţii de antreprenori care şi-au făcut loc pe piaţă printre patronii anilor 90 care preluaseră activele statului. Au apărut sute de mii de afaceri de la zero, au apărut sute de mii de antreprenori care au câştigat teren, care au reuşit să pună pe piaţă branduri noi, care au creat companii absolut remarcabile. Au apărut industrii noi şi, nu în ultimul rând, o clasă de corporatişti extrem de importantă.
Toţi aceşti bani au susţinut creşterea economică a României, creşterea salariilor, creşterea veniturilor pentru toţi românii.
Dacă acum 26 de ani salariul mediu era 150 de EUR, acum a depăşit 1.000 EUR.
România a avut cea mai spectaculoasă creştere economică dintre toate ţările foste comuniste în ultimii 26 de ani, de la lansarea Ziarului Financiar în noiembrie 1998.
ZF 26 de ani. PIB şi creştere economică. De unde am plecat, unde am ajuns?
Această creştere economică, susţinută cu 100 de miliarde de EUR din partea investitorilor străini, din partea Uniunii Europene, din partea băncilor străine, din partea băncilor româneşti, din partea capitalului românesc care s-a format, au adus România la 78% din media Uniunii Europene, depăşit Ungaria (77%) şi foarte aproape de Polonia (80%).
Pe fondul dezvoltării propriilor afaceri la un nivel fără precedent, oamenii de afaceri, antreprenorii, directorii marilor companii au evitat să-şi spună punctul de vedere în societate faţă de administraţia care s-a instaurat an de an la putere, din teama să nu intră în coliziune cu cei de care depind când trebuie să ia o autorizaţie pentru că asta le-ar fi afectat propriul business.
Aşa se face că birocraţia statului a devenit fanariotă, costisitoare şi plină de tupeu într-un sens negativ al cuvântului. Iar acest lucru se vede în modul cum statul a câştigat teren în ultimii 5 ani de zile solicitând din ce în ce mai mulţi bani sectorului privat pentru a se întreţine.
Sectorul privat a luat acest lucru ca atare pentru că le-a fost bine şi nu prea aveau pierderi, acest lucru fiind mascat de creşterea afacerilor an de an. Ce mai contează o taxă în plus, ce mai contează un an pentru amânarea unei investiţii, ce mai contează o factură mai mare când afacerile creşteau.
Companiile mari, oamenii de afaceri mari s-au complăcut în această situaţie, dar acum evoluţia li se întoarce împotrivă când statul are nevoie din ce în ce mai mulţi bani.
Această creştere economică nu a însemnat însă o dezvoltare economică pe măsură şi de aceea destul de multă lume consideră că nu se petrece nimic bun în România şi reacţionează pe măsură.
Problema este că în ultimii ani am uitat şi au uitat în primul rând autorităţile de la vârful statului român să reconfirme public apartenenţa la Alianţa Euro-Atlantică considerând că este de la sine înţeles şi că nu mai trebuie să învăţăm nimic din acest lucru.
Dar între timp, an de an, au apărut şi apar noi generaţii care nu ştiu ce a însemnat bătălia politică şi socială din anii ’90 pentru aceste integrări. Pentru ei masa este deja pusă, supermarketurile sunt pline şi pot să circule peste tot în lume fără nicio restricţie. Dar, în familie, trecutul a fost prezent întotdeauna.
La polul opus, pentru mulţi care erau la mijlocul carierei la căderea comunismului, evoluţia ulterioară poate nu le-a fost cea mai favorabilă, anii au trecut iar problemele s-au adunat din punct de vedere al cea ce văd în jur şi a modului cum percep evoluţia societăţii româneşti. Când educaţia şi sănătatea sunt criticate zi de zi, când drogurile şi-au făcut loc în oraşe, în şcoli, pe stradă, când autorităţile sunt scuipate în văzul tuturor de găştile interlope care s-au format. Când statul social nu mai este definit de un medic, de un profesor, de un învăţător, de un judecător, de un inginer ci de banii număraţi în direct pe Facebook, pe Tik Tok, pe Instagram şi nimeni din partea statului nu face nimic, oamenii nu uită acest lucru.
De asemenea, apariţia pariurilor, a cazinourilor peste tot zdruncină încrederea oamenilor în muncă, în jobule pe care-l au, în sistemul de valori la care se raportează.
Pe acest fond, nostalgia pentru un anumit tip de societate s-a menţinut acolo, iar acum când au apărut vechile sloganuri patriotice flacăra trecutului s-a reaprins, mai ales când se vede dezorganizarea şi tupeul din societate începând de la vârf până jos.
Apariţia unui salvator, a unui Mesia care ridică poporul român şi care face ordine în societate, s-a potrivit perfect cu vremurile actuale scoţând la iveală multe lucruri care erau ascunse în ADN-ul nostru.
Problema nu este TikTok-ul cu prezenţa celor 9 milioane de români, România fiind ţara din Europa cu cea mai mare prezenţă procentuală din populaţie pe TikTok (47%), ci statul care prin instituţiile lui şi oamenii din frunte ar fi trebuit să apare stabilitatea economică, politică şi socială a României.
Problema nu sunt cei 2,2 milioane de români care l-au votat pe Călin Georgescu şi care acum sunt demonizaţi pentru opţiunea lor, pentru faptul că au îmbrăţişat prin vot lozincile Mesianice şi predica comunistă a acestui candidat, ci cei care ar fi trebuit să fie cu ochii în patru la acest derapaje, care nu sunt venite în ultima săptămână, ci care au început să apară din perioada COVID-ului.
Absenţa publică şi golful preşedintelui Iohannis, avionul Nordis al premierului Marcel Ciolacu, lipsa totală de experienţă politică a lui Nicolae Ciucă, bătălia continuă între partidele tradiţionale care asigură guvernarea de bine ce le era, ne-au adus în această situaţie în care toţi ne reamintesc de valorile democraţiei, de Alianţa Euro-Atlantică, de statul de drept, etc.
Dacă PNL şi-a mai revenit puţin după mişcarea cu Ilie Bolojan, dacă USR a reînviat cu Elena Lasconi, problema în acest moment este PSD, partidul stat care a intrat într-o depresie politică, în frunte cu liderul ei Marcel Ciolacu. Acesta începuse să se comporte ca un preşedinte înainte să fie preşedinte, iar acum s-a trezit pe locul trei în opţiunile electorale (asta înainte de renumărarea voturilor).
Dacă la vârf, s-ar spune că PSD ar îmbrăţişa valorile Euro-Atlantice, în eşaloanele 3, 4, 5, în oraşele mai mic, în comune, în sate, PSD-iştii sunt mai degrabă fani AUR, Călin Georgescu, Şoşoacă decât Ciolacu. Iar acest lucru s-a văzut la vot când PSD-iştii au votat cu Călin Georgescu sau George Simion, împotriva propriului lor lider. Şi au votat acest lucru pentru că li s-a spus, pe de o parte, iar pe de altă parte, se simt mai apropiaţi de retorica suveraniştilor, naţionaliştilor şi populiştilor.
Pentru sate, pentru comune, pentru oraşele dezindustrializate, Uniunea Europeană şi americanii sunt mai degrabă inamici decât aliaţi. Iar Putin este mai prezent în mintea lor, într-un sens pozitiv, decât credem noi. Acest lucru este valabil şi la nivelul oraşelor mari şi chiar la nivelul destul de multor oameni din business.
Pentru că Iohannis a fost absent două mandate din spaţiul public, din discuţiile publice, multă lume şi-a îndreptat privirea către liderul ungar Viktor Orban, admirându-l sincer pentru declaraţiile lui, pentru poziţia lui faţă de Bruxelles, pentru poziţia în războiul lui Putin cu Ucraina. Destul de mulţi din administraţia publică, din securitate, din sectorul privat, din învăţământ, din societate vor ca şi România să aibă un lider ca Viktor Orban. Prea puţini ştiu, însă, că liderul Ungariei i-a sărăcit pe unguri în ultimii 10 ani, creşterea economică fiind extrem de redusă, iar pe acest fond al unui regim autocratic s-a dezvoltat foarte mult corupţia, s-a dezvoltat foarte mult sistemul oligarhic de timp rusesc şi la unguri.
Dacă ne-am uita la datele statistice am vedea cum România, aşa cu un Iohannis absent, cu democrativa PSD-PNL a reuşit să aibă o stabilitate economică şi politică remarcabilă având în vedere războiul de la graniţă şi apariţia curentului suveranist, naţionalist şi populist. Dar datele economice se uită pentru că ne este prea bine. Nu la toţi dar la o bună parte dintre români.
Într-o dispută electorală, logica, datele contează cel mai puţin, aici căştigând mai mult emoţia, manipularea, lozincile patriotice.
După ce se vor termina aceste alegeri, când se vor termina, România va fi tot acolo, economia va fi tot aici, companiile vor fi tot aici, dar facturile vin la scadenţă.
Apa, aerul, calul, să nu mai stăm în genunchi în faţa nimănui, Mesia, nu ne vor plăti datoriile.
Chiar şi Ceauşescu a plătit datoriile, cu preţul unui dezastru economic în anii 80, cu preţul tăierii căldurii şi reducerii hranei pentru propriul popor.
Anul viitor, statul român, România trebuie să facă rost de peste 200 de miliarde de EUR pentru a susţine plata pensiilor şi salariilor, plata lucrărilor de infrastructură, plata funcţionarilor statului, plus refinanţarea datoriilor anterioare.
Dacă ne vom trezi într-un haos politic, de neadministrat, atât la Palatul Cotroceni, în Parlament şi la Palatul Victoria, vom pierde peste noapte toată stabilitatea financiară şi economică de care ne-am bucurat în ultimii ani. Această stabilitate este susţinută de zeci de miliarde de EUR pe care nu le avem. Şi America, în toată măreţia ei depinde de banii chinezilor în finanţarea deficitului bugetar şi a datoriei statului.
Fiecare se duce la vot şi votează aşa cum crede el, iar această opţiune trebuie să rămână deschisă, la fel cum trebuie să fie şi numărătoare voturilor, la fel ca şi rezultatul final.
Dar când se termină alegerile, realitatea este aceeaşi, cifrele sunt aceleaşi, datele sunt aceleaşi, nu există o altă ţară, iar administrarea ţării se face cu bani, cu bănci, cu bănci străine, cu investitori străini, cu stabilitate financiară, cu stabilitate politică, cu stabilitate euro-atlantică, cu alianţele NATO şi Uniunea Europeană.
Nu o să vină Putin, Viktor Orban sau altcineva să ne plătească pensiile şi salariile, taxele şi impozitele, să ne aducă contracte, când ei nu au bani suficienţi pentru propriile ţări.
