Opinii

Putem renunţa la China? Relocalizarea între decizia politică şi raţiunea economică

Opinia specialistului

Putem renunţa la China? Relocalizarea între decizia politică şi raţiunea economică

Autor: Mircea Cosea

23.09.2020, 10:45 1642

Criza coronavirus a adus în prim plan un fenomen care părea a fi unul dintre cele mai pozitive aspecte ale modelului neoliberal al globalizării, acela al delocalizării.

Delocalizarea unor importante lanţuri valorice din ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate era aproape unanim considerată ca fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de echilibrare a dezvoltării la nivel global prin instaurarea unui principiu win-win. Toată lumea era în câştig chiar dacă se câştiga în cuantum diferit, ţările mai puţin dezvoltate beneficiau însă de o creştere importantă a locurilor de muncă, de transfer de tehnologie şi, pe ansamblu, de un spor de dezvoltare şi creştere economică.

Iată însă că această criză a dus la o schimbare de poziţie, ţările dezvoltate realizând subit pericolul în care se află prin dependenţa aproape totală pe care o au faţă de ţările în care şi-au delocalizat capitalul şi lanţurile valorice. Au realizat acum că această dependenţă se poate extinde într-o sferă extrem de sensibilă, aceea a suveranităţii şi independenţei în aprovizionare.

Elementul revelator a fost un produs total insignifiant pentru public înainte de pandemie dar devenit de o importanţă imperială odată cu declanşarea ei: masca.

S-a descoperit că la data declanşării acesteia, întreaga lume devenise dependentă de China care producea peste 90% din producţia mondială de măşti medicale de diverse grade, fiind urmată doar de alţi doi producători: Turcia şi Coreea de Sud.

Nu este de mirare că una dintre cele mai directe şi susţinute idei de către decidenţii politici ai ţărilor dezvoltate a fost cea a inversării procesului global - de la delocalizare la relocalizare. Scopul era acela al ”ruperii” lanţurilor valorice în sensul preluării şi aducerii în ţările de origine, prin relocalizări, a unor elemente ale lanţurilor valorice ce determinau dependenţa faţă de zonele sau ţările în care se procedase iniţial la delocalizare.

Există părerea conform căreia ar exista o legătură de natură cauzală între procesul relocalizării şi cel al deglobalizării mai ales după declanşarea războiului comercial dintre SUA şi China, cu accente şi mai puternice în contextul crizei coronavirus.

Se discută despre relocalizare ca despre un factor  care ar marca începutul inevitabil al ” dezintegrării” globalizării şi al pieţei economiei globale şi  chiar despre revenirea la politicile de tipul naţionalismului economic.( BDI: ”America First- US trade Policy under President Donald Trump” 11/03/2020; ”Nationalisme economique et economie de marche” ENDERI. 5/05/2020).

În pofida acestor opinii, realitatea nu ne oferă însă posibilitatea unei concluzii. Nu există elemente care să ne conducă la ideea conform căreia accentuarea sau accelerarea procesului de relocalizare ar afecta principiile sau funcţionarea economiei globalizate.

Delocalizarea şi relocalizarea sunt aspecte importante ale fenomenului globalizării dar nu periclitează esenţa acestuia, adică liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie, ci mai degrabă o dovedesc.

Relocalizarea nu periclitează existenţa globalizării dar poate determina schimbări în modul de funcţionare a acesteia prin modificarea raporturilor de forţă dintre participanţii economiei globale, cu deosebire la raportul dintre China şi restul lumii globalizate.

China a devenit a doua putere economică a lumii îmbinând conducerea centralizată  economiei cu avantajele acordate de modelul neoliberal al economiei globale prin delocalizare şi comerţ liber. Criza coronavirus n-a făcut decât să ilustreze modul în care economia globală a devenit ultra-dependentă de China. În doar două decenii, "fabrica lumii" a devenit centrul nervos al globalizării.

În ultimii 20 de ani PIB-ul său a crescut de patru ori, deţine cca. 20% din bogăţia lumii şi cca 30% din producţia industrială mondială. Unele sectoare ale economiei globale depind în mare măsură de producţia chineză. Astfel, China se află în centrul lanţului valoric al industriei auto, domină producţia de textile, cea a componentelor electronice. 70% dintre smartphone-uri şi 80% din producţia de jucării se găseşte în China. În ceea ce priveşte produsele farmaceutice, chiar dacă Europa încă produce medicamente, ingredientele active sunt importate în mare parte din China. Ţara produce 90% din penicilină, 60% din Doliprane, 50% din Ibuprofen.

În opinia mea, decizia politică de relocalizare prin scoaterea Chinei din majoritatea lanţurilor valorice nu este susţinută de realitatea şi de logica economică.

Cifrele de mai sus îmi susţin această părere. Ponderea foarte mare, în multe cazuri covârşitoare a contribuţiei industriei chineze la lanţurile valorice, limitează posibilităţile de rupere a acestor lanţuri prin relocalizare nu numai datorită costurilor enorme pe care le-ar implica dar şi prin incapacitatea obţinerii pe termen scurt a unui grad de calificare a personalului din zonele relocate comparabil cu cel deja existent în industria chineză. În consecinţă, industria relocalizată ar avea un grad de competitivitate mult inferior, generând pierderi de profit şi o ridicare generală a costurilor pe pieţele occidentale.

La aproape nouă luni de la declanşarea pandemiei, decizia politică luată de către  guvernele majorităţii ţărilor dezvoltate de a relocaliza elemente ale lanţurilor valorice din China nu are un corespondent relevant în practica relaţiilor economice dintre aceste ţări şi China. Practic, conform statisticii (L’INSEE-France), nici 1% din capitalul delocalizat nu a fost relocalizat.

Explicaţia este dată de legile raţionamentului economic care nu dovedesc profitabilitatea eventualelor relocalizări. Este vorba despre condiţiile şi limitele relocalizării.

În condiţiile de după coronavirus, relocalizarea trebuie interpretată din două puncte de vedere.

Primul este acela al apropierii de piaţă. Sunt cazuri în care companiile se mută în străinătate pentru a fi prezente pe piaţa pe care vând cea mai importantă parte a producţiei lor. Este de aşteptat ca aceste companii să nu treacă la relocalizare nici în condiţiile în care pandemia ar fi sugerat o nouă schimbare a locaţiei. Un număr important de consumatori pe o piaţă cu trend menţinut de dezvoltare va determina rămânerea producţiei în locaţia actuală, argumentul cifrei de vânzări fiind esenţial în strategia de dezvoltare a firmelor. Această strategie este, de regulă, specifică  firmelor  axate pe producţia de serie mare destinată consumului curent.

Al doilea punct de vedere este cel al fragmentării producţiei unui produs  (disocierea lanţului valoric prin efectele  detalierii diviziunii muncii). Acest aspect poate fi considerat ca principal argument al unei posibile accentuări a procesului de relocalizare.

Din acest punct de vedere, literatura de specialitate arată că relocalizarea poate urmări o strategie de tip Taylor sau o strategie de tip cognitiv.

Strategia Taylor răspunde cerinţelor de gestionare a costurilor (costurilor scăzute ale forţei de muncă) şi optimizarea fluxurilor de producţie. Atunci când costurile de transport sunt prea mari, de exemplu pentru produsele grele (autoturisme, mobilier, maşini-unelte etc.), dispersia geografică a producţiei va fi limitată. În industria automobilelor, de exemplu, în acest sector, utilizând subsisteme de componente mecanice, electronice, din plastic şi textile, fragmentarea lanţurilor valorice a fost foarte mult extinsă, dar mai mult la nivel regional decât la nivel mondial, pentru a evita pericolul distanţării de pieţe.

Este puţin probabil că ”firmele mamă” vor fi determinate să relocalizeze producţia dacă vor analiza situaţia prin elementele de strategie Taylor. În orice condiţii şi în orice locaţie europeană, nord americană sau japoneză s-ar face relocalizarea, costurile ar fi considerabil mai mari şi, evident preţul de vânzare mai ridicat. În ţări ca Franţa, Belgia şi Olanda deja există o dezbatere interesantă pe această temă cu încercarea de a vedea în ce măsură relocalizarea ar diminua puterea de cumpărare în ţările de origine şi în ce măsură ar fi acceptabil din punct de vedere social un raport invers proporţional între şomaj şi nivel de trai, în sensul în care relocalizarea ar crea locuri de muncă dar ar reduce puterea de cumpărare. (Hildegunn Kyvik Nordas,  “Offshoring of Services Functions and Labour Market Adjustments”, OECD Trade Policy Papers n° 226 ;  Philippe Moati et El Mouhoub Mouhoud, « Les nouvelles logiques de décomposition internationale des processus productifs » Revue d’économie politique vol. 115).

 În sectoarele şi industriile unde cursa pentru inovare tehnologică este modul dominant de concurenţă (farmaceutic, informatic, electronic, aerospaţial etc.), firmele adoptă, de regulă, strategia cognitivă .

De data aceasta, soluţia relocalizărilor apare ca fiind o posibilitate cu un grad mai mare de realism. Strategia cognitivă urmăreşte ruperea lanţului valoric al produsului în punctele considerate nevralgice pentru apărarea proprietăţii intelectuale şi importante pentru menţinerea rolului esenţial al ”firmei mamă” în procesul de creare, producere şi vânzare a produsului.

În practică, nici această posibilitate nu este în multe cazuri aplicabilă în cazul aplicării deciziei politice de excludere a Chinei din lanţurile valorice deoarece, în ultimul deceniu aceasta a înregistrat progrese considerabile în domeniul proprietăţii intelectuale, mai ales în tehnica şi tehnologia de top, ceea ce o face din ce în ce mai puţin dependentă de importul de tehnologie avansată. Domenii ca telecomunicaţiile (Huawei), farmaceutic (BeiGene), motoare (Weichai) se remarcă prin aplicarea accelerată a strategiei cognitive de dezvoltare prin brevete şi elemente de inventică modernă.

Chiar dacă există o decizie politică de relocalizare, cel puţin deocamdată, se cere multă prudenţă în considerarea relocalizărilor din China ca pe o şansă a reconstrucţiei economiei occidentale după criză. Deşi anunţat cu multă energie atât în Europa cât şi în SUA, procesul relocalizării din China nu a început în mod efectiv. Există mari dificultăţi de ordin investiţional şi logistic.

Circulă opinii entuziasmante  despre posibilitatea apariţiei unor oportunităţi de investiţii străine prin relocalizarea unor sectoare sau ramuri industriale din China spre Europa. Deja  personalităţi politice şi analişti consideră aceste oportunităţi ca pe elemente destul de reale pentru a putea fi incluse în schema ”reconstrucţiei economice” de după coronavirus.

Personal, nu împărtăşesc acest entuziasm şi am rezerve asupra considerării acestui aspect ca pe o şansă reală atunci când facem inventarul factorilor pe care ne putem baza în reconstrucţia economiei.

-----------------------------

Mircea Cosea este profesor universitar, doctor in stiinte Economice.

Intre 1973-1980 a fost expert pe probleme de prognoza economica si macroeconomie la Comisia Economica ONU pentru Europa de la Geneva.

In calitatea pe care a detinut-o, de prim vice prim ministru, presedinte al Consiliului pentru Reformã si Strategie Economicã (1993-1996), a avut un rol hotãrator in punerea bazelor economiei de piatã in Romania prin crearea pietei de capital.

A reprezentat Romania in negocierile cu Banca Mondialã si Fondul Monetar International; a fost observator si deputat in Parlamentul European.

Fost deputat in Parlamentul Romaniei, membru al Comisiei pentru Muncã si Protectie Socialã; a fost presedinte al Institutului National de Administratie.

A publicat manuale de economie, volume de scrieri si studii economice, precum si numeroase articole in publicatii romanesti si strãine.

Este presedintele Fundatiei pentru Studii de Prognozã si Strategie Economicã si presedinte de onoare al Asociatiei pentru Democratie, Educatie si Reconstructie.


Articolele de tip advertorial publicate pe site-ul www.zf.ro sunt marcate cu (P), Advertorial, Articol cu continut publicitar sau Opinia specialistului

AFACERI DE LA ZERO