Mă aflu în Aeroportul Henri Coandă şi nu pot să nu observ contrastul dintre amploarea investiţiilor care se fac şi numeroasele detalii practice care par să scape din vedere.
În primul rând, este foarte bine că aeroportul se modernizează şi că se construieşte viitoarea staţie de metrou. Sunt lucrări importante, chiar dacă ele afectează temporar accesul în aeroport. Totuşi, tocmai pentru că este principala poartă de intrare în România, şantierul ar trebui organizat astfel încât disconfortul pasagerilor să fie cât mai redus.
De exemplu, imediat după ce cobori din maşină şi vrei să intri în aeroport, trebuie să treci peste un adevărat obstacol. Nu există suficiente trasee accesibile pentru cărucioarele de bagaje. Eşti obligat să cobori de pe bordură pe asfalt, apoi să urci din nou pe altă bordură, într-un adevărat slalom care nu ar trebui să existe într-un aeroport modern.
În interior, traseele se schimbă aproape de la o zi la alta. Probabil că acest lucru este inevitabil pe durata lucrărilor, însă un alt aspect este greu de înţeles. Se montează o gresie nouă, frumoasă, modernă, dar aceasta este deja plină de ciobituri, găuri şi muchii deteriorate. Nu vorbim despre accidente izolate, ci despre foarte multe astfel de defecte, vizibile în zone care par deja finalizate.
Paradoxal, în multe locuri gresia veche, montată probabil cu zeci de ani în urmă, arată mai bine decât cea nouă. Explicaţiile pot fi diverse: o rezistenţă insuficientă a materialului, o montare necorespunzătoare sau pur şi simplu lipsa controlului calităţii. Probabil că antreprenorul va spune că plăcile deteriorate vor fi înlocuite. Dar ştim cu toţii cum se întâmplă de multe ori: placa spartă este scoasă cu ciocanul, se montează alta, care rareori rămâne perfect la acelaşi nivel, iar plăcile din jur încep, la rândul lor, să se deterioreze. Întrebarea firească este cine verifică aceste lucrări şi cine răspunde pentru calitatea lor.
Un alt exemplu este legat de controlul de securitate. Ani de zile pasagerii au fost obligaţi să renunţe la apă sau la recipiente care depăşeau limita admisă. Între timp, aeroportul a anunţat cu mare satisfacţie instalarea unor cişmele moderne pentru alimentarea gratuită cu apă, o investiţie prezentată drept un mare beneficiu pentru călători.
La doar câteva săptămâni după aceea, au intrat în funcţiune noile echipamente de control care permit transportul unor recipiente cu până la doi litri de lichid. Evident, măsura este binevenită. Însă apare întrebarea firească: dacă această schimbare era cunoscută şi urma să fie implementată atât de curând, de ce s-au făcut investiţii în cişmele fără o minimă corelare între proiecte? Pare încă un exemplu în care fiecare investiţie este analizată separat, fără o viziune de ansamblu.
În sfârşit, un ultim detaliu aparent minor, dar foarte important pentru pasageri, îl reprezintă panourile electronice de afişare a plecărilor. Acestea sunt dimensionate pentru un trafic care aparţine altei epoci. Astăzi, pe ecran încap plecările pentru aproximativ o oră. Dacă vrei să vezi un zbor programat peste trei sau patru ore, trebuie să aştepţi ca informaţiile să se deruleze, ocupând inutil spaţiul din faţa panoului şi încurcându-i şi pe ceilalţi pasageri. În condiţiile în care traficul a crescut enorm faţă de momentul instalării acestor ecrane, modernizarea lor ar trebui să fie o prioritate simplă şi de bun-simţ.
Toate aceste exemple nu contestă necesitatea investiţiilor. Dimpotrivă, ele sunt necesare şi binevenite. Problema este lipsa de atenţie pentru detaliile care fac diferenţa între o lucrare executată corect şi una făcută doar pentru a fi bifată. Într-un aeroport care reprezintă imaginea României pentru milioane de călători, tocmai aceste detalii sunt cele care contează cel mai mult.
