Economia mondială se află într-una dintre cele mai grave crize economice de la Marea Criză (1929-1933), previziunile specialiştilor în economie plasând impactul acesteia chiar dincolo de magnitudinea celui înregistrat în timpul Marii Crize. Economia românească nu putea să nu fie afectată şi ea de acest impact, având în vedere dependenţa sa de mecanismele economice globale şi integrarea ei în lanţuri de valoare europene şi globale. Mai mult, structura sa face economia românească vulnerabilă la impactul COVID-19: prelucrarea resurselor primare şi construcţiile de maşini, principalele domenii care contribuie la formarea PIB-ului, sunt printre cele mai serios lovite de recesiune, iar sectorul serviciilor este supus restricţiilor aferente pandemiei.
Economia românească înregistrează una dintre cele mai mari contracţii din Europa, de 12,3% (conform Eurostat), fiind devansată doar de statele al căror PIB se bazează pe turism (Spania, Croaţia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Franţa, Italia).
Intervenţia Uniunii Europene
Reacţia Uniunii Europene a fost mai promptă şi mai concertată ca niciodată pe ambele axe strategice: combaterea pandemiei de COVID-19 şi a efectelor economice ale acesteia. Statele europene au atins un nivel semnificativ de solidaritate în intervenţiile comune, chiar dacă acestea au fost considerate insuficiente şi nu au cuprins toate ariile din perspectiva unora dintre cele mai afectate state membre – Spania, Italia etc.
Perioadele de criză economică şi financiară au relevat că reducerea pierderilor şi redresarea economică subsecventă crizei au depins în mod crucial de amploarea şi de calitatea intervenţiilor statului în economia reală. Paradigma investiţiei în infrastructuri publice şi a austerităţii s-au dovedit mai degrabă pro-ciclice decât eficace pentru statele care au optat pentru o astfel de abordare. Mai mult, statele cu pieţe financiare puternice, prin accesul practic nelimitat la resurse financiare şi la costurile cele mai reduse, au putut, prin diferenţialul favorabil de dobânzi, să asigure o dinamică şi o rentabilitate mai bune pentru companiile naţionale.
Intervenţia UE a constat de fapt într-un set complex de acţiuni, definite din mai multe perspective. Astfel, primul set de măsuri a vizat relaxarea condiţiilor de reglementare a competiţiei economice. Crizele recente ne-au învăţat că statele care intervin rapid şi masiv direct în economie (vezi bail-out-urile efectuate de administraţia americană în 2008-2010) sunt câştigătoare. Relaxarea restricţiilor impuse acordării ajutoarelor de stat către companii prin Cadrul temporar de exceptare a permis un nivel de intervenţionism financiar direct în economie tuturor statelor membre UE, ceea ce părea imposibil înainte de criză.
Un alt set de măsuri a vizat limitarea extinderii noului virus, prin pachetul SURE, menit să ofere asistenţă de urgenţă statelor membre prin finanţare, achiziţii centralizate de medicamente, teste COVID-19, echipamente medicale specifice etc.
În mod analog, reglementatorul bancar european, EBA, a flexibilizat condiţiile de lichiditate, solvabilitate şi, într-o oarecare măsură, cerinţele de raportare financiară. Mai mult, Banca Centrală Europeană a reuşit consolidarea unui pachet de lichiditate de 1.300 de miliarde de euro pentru băncile naţionale ale statelor membre UE.
NEXT GENERATION – Finanţarea Planului de Redresare şi Rezilienţă (PRR)
Dar cel mai important mecanism de sprijin constituit la nivelul UE este Programul Next Generation (NEXTGEN), care rezidă în alocări de resurse financiare de magnitudini excepţionale, ajungând la 1.850 de miliarde de euro, din care aproximativ 550 de miliarde sub formă nerambursabilă, iar diferenţa până la 1.850 de miliarde, sub formă de credite la o dobândă extrem de scăzută.
Întreaga asistenţă financiară consolidată la nivel european este alocată pentru perioada 2021-2027, aşadar previziunile de redresare a economiei conturează o revenire pe termen mediu şi lung. De asemenea, alocarea va finanţa atât eforturile sanitare şi medicale, cât şi redresarea economică, dar cu respectarea condiţiilor impuse de Green Deal.
Pentru România, acest pachet este cea mai mare oportunitate de a se lupta cu efectele pandemiei, mai ales având în vedere că ţara noastră va beneficia de unele dintre cele mai consistente alocări – aproximativ 33 de miliarde de euro sub formă nerambursabilă şi încă aproximativ 55 de miliarde de euro sub formă rambursabilă.
Fructificarea la maximum a acestei oportunităţi pune însă în faţa statului român şi un set de provocări majore. Toate resursele financiare vor trebui programate judicios, obţinând beneficii cât mai substanţiale din fiecare euro pus la dispoziţie. Mai mult, atragerea fondurilor respective presupune o capacitate de co-finanţare şi pre-finanţare din partea României, ceea ce, la rândul său, impune crearea spaţiului bugetar necesar acestor cerinţe. Cu alte cuvinte, în proiecţia bugetului, statul român va trebui să identifice sursele necesare de lichidităţi pentru a atrage fondurile. Să nu uităm că, inclusiv pentru fondurile nerambursabile, statul beneficiar efectuează cheltuielile prevăzute, după care adresează cererile de rambursare Comisiei Europene pentru a-şi recupera banii.
Pentru programarea ajutorului rambursabil, statul va trebui să investească în economia reală, adică în proiecte dezvoltate cu precădere de către operatorii economici, astfel încât acestea să genereze veniturile şi mai ales lichidităţile de care tot statul are nevoie pentru rambursare.
Din această perspectivă, programarea ar trebui să vizeze trei axe principale de investiţii, deplin armonizate cu contextul economic şi financiar în care România se află:
- acoperirea cheltuielilor de combatere a efectelor negative asupra sănătăţii publice. Adică imensele cheltuieli cu testarea, carantina, tratarea pacienţilor, achiziţia de medicamente, echipamente medicale etc. şi cu remunerarea celor aflaţi în linia întâi a luptei cu virusul: medici, asistente, infirmiere, angajaţi SMURD, DSP etc. Principiul de alocare pentru aceste intervenţii ar trebui să fie „cât este nevoie” pentru a salva vieţile oamenilor;
- asigurarea stabilităţii consumului – analizele economice demonstrează că principalul factor de recesiune economică în România este contracţia consumului, ca urmare a numărului mare de persoane disponibilizate şi a scăderii puterii de cumpărare. Aşadar, este imperios necesar ca statul să ia măsuri pentru a impulsiona consumul să redevină principalul motor de dezvoltare economică, şi nu de recesiune;
- asigurarea continuităţii afacerilor, inclusiv prin finanţarea formării stocurilor de materii prime şi materiale critice, care să asigure independenţa economiei pe viitor, în orice situaţie de criză. Intervenţia directă prin finanţarea companiilor aflate în dificultate este cea mai importantă măsură a conservării în stare funcţională a lanţurilor de valoare pentru a evita prăbuşirea acestora şi efectul de cădere în spirală a economiei româneşti.
O ultimă remarcă: accesul la importantele oportunităţi oferite de pachetele europene financiare de sprijin nu prezumă eliminarea intervenţiei statului în economie din propriile resurse bugetare. Politicile aplicate de celelalte state membre UE sunt caracterizate de alocări de ample resurse financiare de sprijin, în procente de cel puţin două cifre din PIB–urile naţionale (Germania asigură mai mult de 50% din totalul resurselor pentru ajutor de stat alocat de către toate statele membre UE). În aceste condiţii, alocările bugetare româneşti de sub 10% din PIB, chiar complementate din Planul de Redresare şi Rezilienţă, nu vor putea asigura recuperarea decalajului economic faţă de anul 2019 şi în niciun caz a decalajului faţă de ţările dezvoltate din spaţiul comunitar.
