România are o problemă cu ISD. Şi, pentru prima dată după mult timp, acronimul poate fi citit în două feluri: Investiţii Străine Directe sau Inerţia Statului spre Dezastru?
Cifrele din prima jumătate a lui 2026 sunt suficient de proaste încât să nu mai poată fi tratate drept zgomot statistic. Investiţiile directe ale nerezidenţilor în România au fost de numai 669 de milioane de euro în primele şase luni ale anului, faţă de 3,72 miliarde în aceeaşi perioadă din 2025. O cădere de aproximativ 82%. Iar dacă privim doar trimestrul al doilea, tabloul devine şi mai îngrijorător: fluxul investiţional al nerezidenţilor a fost negativ, minus 521 de milioane de euro, cel mai scăzut nivel trimestrial din 2013 până astăzi. Nu vedem o încetinire, ci o ieşire netă.
Să nu cădem totuşi în extrema alarmismului. BNR explică, pe bună dreptate, că o parte din scădere are o componentă sezonieră şi contabilă, legată inclusiv de distribuirea dividendelor, concentrată în prima parte a anului, iar indicatorul ar putea reveni parţial în a doua jumătate a lui 2026. Dar tot analiza băncii centrale spune ceva mult mai incomod. Profiturile reinvestite au ajuns la un sold negativ, iar amploarea deteriorării nu mai poate fi pusă exclusiv pe seama calendarului: valoarea negativă din 2026 este cu aproximativ 55% mai mare decât cea din 2024. Traducerea în limbaj economic e clară: nu vorbim doar despre dividende trimise acasă la termen, ci despre o reducere efectivă a profitabilităţii operaţionale a companiilor cu capital străin.
Iar decizia unei multinaţionale de a lăsa profitul în România sau de a-l repatria este, până la urmă, unul dintre cele mai sincere sondaje de încredere pe care le cunoaşte o economie. Nu se răspunde pe hârtie. Se răspunde cu ce faci cu banii tăi. Şi, la acest sondaj, în prima jumătate a lui 2026, răspunsul a fost negativ pentru România.
De la avantajul aderării la competiţia pentru fiecare miliard
Integrarea în Uniunea Europeană a fost probabil cel mai puternic program de atragere a investiţiilor străine pe care România l-a avut vreodată, chiar dacă nu l-am numit niciodată aşa.
Perspectiva aderării, apoi aderarea propriu-zisă, accesul la piaţa unică, costurile competitive şi o forţă de muncă relativ bine pregătită au făcut din România o destinaţie naturală pentru capitalul european. În 2007, anul aderării, România atrăgea aproximativ 7,25 miliarde de euro ISD. În 2008 s-a ajuns la circa 9,5 miliarde. Criza financiară a întrerupt dinamica, după care a urmat o recuperare treptată. A doua mare accelerare s-a produs după pandemie: aproape 9 miliarde de euro în 2021 şi peste 10 miliarde în 2022.
Problema (într-un fel) este că România de astăzi este o economie mult mai mare. Dacă raportăm investiţiile la dimensiunea economiei, imaginea devine mai puţin spectaculoasă. OECD arată că, între 2014 şi 2024, România a avut intrări medii de ISD de aproximativ 2,5% din PIB, în timp ce stocul total de ISD reprezenta în 2024 doar aproximativ 35% din PIB, faţă de circa 60% în economiile OECD din Europa Centrală şi de Est. Suntem, cu alte cuvinte, o ţară care a atras mult în cifre absolute, dar care rămâne sub-investită raportat la propriul potenţial.
Mai există o vulnerabilitate structurală, poate cea mai importantă pe termen lung: aproape 87% din stocul de ISD provine din state UE. Integrarea europeană a fost un succes. Diversificarea geografică a capitalului atras a rămas însă o temă restantă. Statele Unite, Japonia, Coreea de Sud, India şi statele Golfului sunt încă mult sub potenţial în portofoliul investiţional românesc. Aici se vede diferenţa dintre a atrage capital şi a-l proiecta strategic, diferenţa între o economie care primeşte ce vine şi una care îşi alege deliberat furnizorii de capital, de tehnologie şi de standarde.
Europa încetineşte. Dar asta nu ne scuză.
Europa întreagă a devenit o destinaţie mai dificilă pentru investiţii. Costurile energiei, povara reglementărilor, geopolitica, creşterea economică modestă şi concurenţa americană şi asiatică pun presiune pe tot continentul. Numărul de proiecte ISD a scăzut la nivel european şi în 2024, şi în 2025.
Dar aici intervine paradoxul pe care prea puţini decidenţi îl înţeleg: într-o lume cu mai puţine investiţii disponibile, competiţia dintre state devine mai importantă, nu mai puţin relevantă. Când tortul creşte, poţi prospera din inerţie. Când tortul se micşorează, supravieţuiesc doar cei care se bat pentru fiecare felie.
Capitalul nu întreabă dacă Europa are probleme. Capitalul întreabă unde să pună următorul miliard. În Polonia? În Ungaria? În România? În Bulgaria? În Spania? În Turcia? Iar la această întrebare trebuie să ne uităm fără complexe la vecini.
Polonia joacă la scară mare. Ungaria joacă agresiv. Bulgaria ne pune întrebarea cea mai incomodă.
Polonia este punctul firesc de referinţă. În 2025 a atras aproximativ 12,32 miliarde de euro ISD şi 285 de proiecte anunţate, în creştere cu 10%, faţă de 109 în România. Agenţia poloneză PAIH a finalizat, într-un singur an, 64 de proiecte, cu o valoare declarată de peste 4 miliarde de euro şi aproape 6.600 de locuri de muncă anunţate; este cel mai bun rezultat din istoria agenţiei, al treilea an-record la rând.
Iar diferenţa nu ţine doar de dimensiunea Poloniei. Polonia tratează investiţia asemenea unei tranzacţii comerciale: priorităţi sectoriale, terenuri pregătite, infrastructură, ajutor de stat şi project management. Noi continuăm prea des să credem că investitorul trebuie să vină pentru că România „are potenţial”. Potenţial au multe ţări. Investiţia merge acolo unde cineva transformă potenţialul într-o ofertă.
Ungaria oferă o altă lecţie, una dublă. Modelul său este controversat, iar concentrarea pe marile proiecte asiatice (baterii, automotive) creează dependenţe reale: în 2025, numărul proiectelor ISD atrase de Ungaria a scăzut cu 9%, la 73, exact vulnerabilitatea unei strategii construite pe câţiva parteneri mari. Dar mecanismul de atragere funcţionează agresiv şi rapid. În 2022, proiectele gestionate de HIPA însumau aproximativ 6,5 miliarde de euro; în 2023 au depăşit 13 miliarde. Ungaria a reuşit să dubleze într-un singur an valoarea proiectelor promovate. România nu trebuie să copieze dependenţele Ungariei. Trebuie însă să copieze disciplina comercială şi metoda de lucru.
Iar Bulgaria oferă comparaţia cea mai puţin confortabilă, pentru că aici s-a produs o inversare de traiectorie. În prima jumătate a lui 2025, Bulgaria atrăsese doar 292 de milioane de euro ISD, în timp ce România avea 3,72 miliarde: eram, în acel moment, de aproape treisprezece ori mai mari. Un an mai târziu, în prima jumătate a lui 2026, Bulgaria a atras circa 2,17 miliarde de euro, iar România 669 de milioane. Raportul s-a inversat brutal: acum Bulgaria atrage de peste trei ori mai mult capital străin direct decât România.
O economie de câteva ori mai mică (care a şi intrat în Euro, e drept) ne-a depăşit în doisprezece luni. Acest singur grafic ar trebui să fie suficient pentru declanşarea unei discuţii serioase la Bucureşti.
Paradoxul românesc: investitorii încă se uită la noi
Şi totuşi România nu este o ţară pe care investitorii au abandonat-o. Dimpotrivă.
În 2024, numărul proiectelor ISD anunţate a crescut cu 57%, de la 60 la 94 (cea mai mare creştere din Europa Centrală şi de Est şi cel mai bun nivel din 2019), ceea ce a urcat România cu patru poziţii, de pe locul 17 pe locul 13 în clasamentul european al atractivităţii. În 2025 am ajuns la 109 proiecte, plus 16%, într-o Europă în scădere, locul 11 în Europa şi 9 în Uniune. Mai mult, aceste proiecte au generat 5.710 locuri de muncă, cu 39% mai multe decât în 2024, în timp ce restul continentului pierdea locuri de muncă din investiţii. Ca flux, chiar şi 2025 a fost un an de revenire: ISD au urcat la aproximativ 8,1 miliarde de euro, de la 5,6 miliarde în 2024, o creştere de aproape 45%.
Aceasta este partea bună a poveştii. Şi e reală. Interesul pentru România nu s-a stins; el a crescut până în pragul anului 2026.
Partea proastă este că există o prăpastie între interesul pentru România şi capitalul efectiv investit şi reinvestit în România. Piaţa produce interes. Statul nu îl converteşte însă suficient. Iar prăbuşirea din prima jumătate a lui 2026, venită imediat după un an de recuperare, arată cât de fragilă este această conversie atunci când mesajul public devine unul exclusiv despre austeritate, deficit şi incertitudine.
Este însă şi o veste bună ascunsă în aceste date, pe care puţini au observat-o. În 2025, proiectele de extindere au ajuns să reprezinte 55% din totalul proiectelor ISD din România, dublu faţă de anul anterior, şi au fost impulsionate în principal de investitori deja prezenţi, care au ales să crească după ce validaseră condiţiile locale (forţa de muncă, costurile, mediul de operare). Cu alte cuvinte, statistica oficială confirmă negru pe alb ceea ce strategii investiţionali ştiu de mult: cel mai rapid capital nou vine de la investitorii pe care îi ai deja. Iar asta ne duce direct la problema fundamentală a momentului.
Noul premier are nevoie de trei lucruri: să fie lider, să fie manager şi să fie comandantul ofensivei investiţionale
Într-o perioadă de ajustări fiscale, nervozitate socială şi încetinire economică, noul premier nu poate fi doar administratorul austerităţii. Aici este întreaga miză. România nu are nevoie de un contabil-şef al sacrificiului, ci de un comandant al creşterii care face corecţia fiscală tocmai ca să poată relansa economia. Iar acest rol se construieşte pe trei obligaţii care nu sunt opţionale şi nu se pot delega.
Prima obligaţie este optimismul pe care premierul trebuie să îl inspire ca lider. O economie este construită şi pe anticipaţie. Investitorii, antreprenorii şi consumatorii iau, zi de zi, decizii despre viitor. Dacă mesajul permanent al statului este că urmează numai taxe, reduceri, deficit şi renunţări, oamenii şi companiile vor face exact ceea ce este raţional: vor amâna. Vor aştepta. Vor trimite profitul acasă. România are nevoie de realism fiscal, dar şi de un lider care spune credibil: facem această corecţie ca să putem creşte din nou. Optimismul nu înseamnă propagandă. Înseamnă direcţie. Iar direcţia este, ea însăşi, un instrument de politică economică.
A doua obligaţie este planul economic pe care premierul trebuie să îl aibă ca manager. Nu o colecţie de măsuri. Nu încă o strategie guvernamentală de trei sute de pagini care se citeşte o dată şi se arhivează. Un plan. Ce vrem să producă România în 2030? Ce sectoare vrem să câştigăm: apărare, semiconductori, AI şi centre de date, biotech, automotive-ul viitorului, agrifood, logistică pentru reconstrucţia Ucrainei? Ce infrastructură terminăm şi când? Ce energie putem oferi industriei, la ce preţ şi cu ce predictibilitate? Ce capital vrem, concret, din Statele Unite, Germania, Franţa, Japonia, Coreea, India sau Golf? Unde vrem să avem, până la finalul deceniului, zece noi campioni industriali? Un manager stabileşte obiective, termene şi responsabili cu nume. Ţara trebuie administrată, printre altele, ca un portofoliu de proiecte economice strategice, cu ţinte şi cu conturi de rezultat.
A treia obligaţie (şi aici se dă bătălia reală) este ca premierul să fie comandantul ofensivei investiţionale. Iar instrumentul lui de comandă trebuie să fie un war room pentru investiţii străine: România FDI War Room. Nu peste trei ani. Nu într-o strategie cu orizont 2030. Acum. Pentru că fereastra de oportunitate (investitori deja prezenţi, dispuşi să se extindă, într-o Europă în care ceilalţi concurenţi încetinesc) se închide exact în perioada în care noi ezităm.
România FDI War Room
La nivelul premierului trebuie să existe o structură mică, executivă şi obsedată de rezultate, care urmăreşte săptămânal, nu anual, investiţiile strategice. Pe un ecran trebuie să existe permanent două liste în continuă actualizare.
Prima: Top 100 de investiţii pe care România vrea să le câştige. A doua: Top 100 de investitori deja prezenţi pe care România vrea să îi convingă să reinvestească. Pentru fiecare dintre ele, statul trebuie să ştie în orice moment cine decide, cu ce alte ţări concurăm, ce le oferim, ce problemă administrativă blochează dosarul, cine o rezolvă şi până când.
Fiecărui proiect strategic trebuie să îi fie alocat un singur responsabil guvernamental, cu nume şi cu răspundere. Investitorul nu trebuie să descopere singur România instituţională, alergând între ministere, agenţii, primării şi distribuitori de energie, ca într-un labirint proiectat parcă anume ca să obosească şi irite. Pentru proiectele strategice, România trebuie să poată produce, în maximum treizeci de zile, o ofertă investiţională completă: teren, energie, infrastructură, oameni, fiscalitate, ajutor de stat şi calendar de autorizare. Nu o broşură, ci o ofertă. Diferenţa dintre cele două este, de fapt, întreaga diferenţă dintre noi şi Polonia.
ARICE trebuie transformată dintr-o agenţie într-o forţă de vânzări
Vestea bună este că instrumentul instituţional există deja şi se află exact acolo unde trebuie: Agenţia Română pentru Investiţii şi Comerţ Exterior funcţionează în subordinea Guvernului şi în coordonarea directă a prim-ministrului. Premierul nu are nevoie să inventeze o structură nouă. Are nevoie să comande, în sfârşit, structura pe care o are.
Iar comanda înseamnă o profesionalizare radicală, după modelele care funcţionează: IDA Ireland, PAIH în Polonia, HIPA în Ungaria. ARICE trebuie să aibă oameni care înţeleg în profunzime semiconductori, apărare, AI, centre de date, biotech, automotive, baterii, agrifood, logistică şi energie; avem nevoie nu de funcţionari care redirecţionează e-mailuri, ci de profesionişti care vorbesc limba investitorului. Şi aceştia trebuie să aibă obiective comerciale, măsurate lunar. Câte companii au intrat în analiză? Câte board-uri au fost abordate direct? Câte proiecte au ajuns pe shortlist? Câte au fost câştigate? Câte miliarde de euro au fost efectiv atrase?
Diplomaţia economică trebuie integrată în acelaşi mecanism. Reţeaua de consilieri economici ai ARICE din marile capitale trebuie să ştie exact care sunt cele cincizeci de companii pe care România le doreşte din ţara respectivă şi trebuie evaluată, măcar parţial, după cât de bine deschide uşa acelor companii. Iar România trebuie să înveţe lecţia irlandeză în întregime. IDA Ireland nu caută doar investitori noi; lucrează sistematic cu multinaţionalele deja prezente pentru extinderi, R&D, noi linii de producţie şi transformare tehnologică.
Aceasta este, cu date pe masă, cea mai rapidă oportunitate a României şi nu mai e o simplă intuiţie strategică. Faptul că 55% din proiectele din 2025 au fost extinderi ale unor investitori deja prezenţi o transformă din recomandare în strategie dovedită. Dacă o companie are deja fabrică, angajaţi, furnizori şi management în România, este mult mai simplu să o convingi să investească încă 200 sau 500 de milioane decât să convingi un gigant să înceapă de la zero. Prima investiţie este cea mai grea. A doua poate fi cea mai rapidă.
De aceea premierul ar trebui să îi cheme, pe rând, pe principalii cincizeci de investitori străini prezenţi în România şi să le pună o singură întrebare, simplă şi onestă: „Ce trebuie să facă România pentru ca dumneavoastră să investiţi următorul miliard aici?” După care statul trebuie să urmărească fiecare răspuns, concret, până la rezolvare. Nu la următoarea conferinţă; până la semnătură.
Zece victorii într-un an
Nu trebuie să aşteptăm zece ani pentru rezultate, iar vecinii au demonstrat-o. Ungaria a arătat că valoarea proiectelor promovate poate fi dublată într-un singur an. Polonia a obţinut în 2025 cel mai bun rezultat din istoria agenţiei sale de investiţii. Bulgaria a inversat un raport întreg cu România în doisprezece luni. Viteza este posibilă. Este doar o chestiune de voinţă şi de metodă.
România ar trebui să îşi fixeze pentru următoarele douăsprezece luni o ţintă simplă şi uşor de reţinut: zece victorii investiţionale strategice. Nu neapărat zece fabrici de câte un miliard. Zece decizii majore care schimbă percepţia despre ţară: o investiţie mare în apărare, una în semiconductori sau electronică, una în AI şi centre de date, una în pharma, una în energie, una în automotive-ul viitorului, una în agrifood, una în logistica pentru reconstrucţia Ucrainei şi câteva extinderi importante ale investitorilor deja prezenţi. Victoriile produc alte victorii. Investitorii urmăresc investitori. Un anunţ mare într-un sector devine, în şase luni, argumentul de vânzare pentru următorii trei.
România nu mai poate vinde doar potenţial
Avem piaţă. Avem UE şi NATO. Avem Marea Neagră. Avem energie şi avem fonduri europene. Avem o industrie relevantă. Avem poziţia geografică pentru reconstrucţia Ucrainei. Avem, încă, oameni foarte buni. Dar toate acestea sunt active, nu strategie. Iar activele care nu sunt transformate în ofertă rămân, în ochii capitalului, doar o broşură.
Polonia vinde la nivel mare. Ungaria vinde agresivitate. Irlanda vinde ecosistem. Bulgaria a început să vândă eficienţă. România trebuie să înceapă să vândă încredere, viteză şi ambiţie, cele trei mărfuri pe care le pierdem exact atunci când statul vorbeşte doar despre ce interzicem, nu despre ce construim.
Iar aici responsabilitatea începe de sus. Noul premier trebuie să fie, simultan, liderul care reconstruieşte optimismul, managerul care pune pe masă planul economic şi comandantul care conduce ofensiva pentru investiţii. Toate în acelaşi timp. Pentru că ajustarea fiscală poate stabiliza România, dar numai investiţiile, productivitatea, exporturile şi creşterea o pot relansa.
