Adevărata întrebare nu este de ce a venit India în România. Este de ce România a avut nevoie de peste trei decenii ca să redescopere India. Iar acea întârziere are un nume: provincialism strategic.
Vizita de stat a preşedintei Indiei, Droupadi Murmu, la Bucureşti — prima a unui şef de stat indian în România în aproape treizeci de ani, încununată de un Forum de Afaceri India–România — a surprins o parte a clasei politice şi de business. Nu pentru că India ar fi devenit peste noapte o mare putere, ci pentru că România continuă să privească lumea printr-o hartă care aparţine mai degrabă anilor ’90 si 2000 decât anilor 2030. Faptul că un asemenea moment ne apare drept o noutate spune, în sine, aproape tot ce trebuie ştiut despre felul în care continuăm să gândim politica externă, economia şi dezvoltarea.
România este încă guvernată intelectual cu manualele anilor ’90 / 2000
După 1989, alegerea României a fost corectă şi istorică: NATO, Uniunea Europeană, Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Aceste trei opţiuni au reprezentat fundamentul securităţii şi dezvoltării noastre şi rămân pilonii incontestabili ai politicii externe româneşti. Problema nu este că România s-a uitat spre Vest. Problema este că, odată ajunsă în Vest, a încetat în mare măsură să se mai uite în orice altă direcţie.
Lumea, însă, nu a stat pe loc. Statele Unite şi-au anunţat încă din administraţia Obama pivotul strategic către Indo-Pacific. Uniunea Europeană şi-a adoptat propria strategie pentru Indo-Pacific în 2021. Germania, Franţa, Italia, Olanda şi celelalte mari economii europene şi-au intensificat sistematic relaţiile cu Asia. Marile fonduri de investiţii sunt deja acolo. Marile universităţi sunt deja acolo. Marile companii sunt deja acolo. România încă dezbate dacă Asia reprezintă sau nu o prioritate — o dezbatere pe care restul lumii a închis-o demult.
Secolul asiatic nu mai este o predicţie. Este realitatea în care am intrat.
India urcă în acest deceniu spre poziţia a treia în economia mondială. Marea întrebare a următoarelor decenii nu mai este dacă Asia va domina economia globală, ci în ce ordine se vor aşeza marile economii asiatice: când şi dacă economia Chinei o va depăşi pe cea americană, când economia Indiei va deveni a doua a lumii. Între timp, Japonia rămâne una dintre cele mai sofisticate economii ale planetei şi unul dintre cei mai importanţi investitori internaţionali. Coreea de Sud continuă să fie o mare putere tehnologică şi industrială si un model de tara pentru noi. ASEAN a devenit una dintre cele mai dinamice regiuni economice globale, cu peste 680 de milioane de locuitori. Iar ţările din Golf se redefinesc tot mai mult ca parte a noii economii asiatice, conectând capitalul, energia, tehnologia şi logistica dintre Europa şi Indo-Pacific. Secolul asiatic nu începe. A început deja. Singura întrebare rămasă deschisă este dacă România îl trăieşte ca participant sau ca privitor.
Provincialismul strategic — un concept şi un cost
Numesc provincialism strategic exact acest reflex: obiceiul de a trata cea mai importantă transformare economică a secolului prin gesturi izolate, nu printr-o viziune. O vizită oficială aici. Un forum economic dincolo. O delegaţie punctuală. Dar nicăieri o strategie integrată asupra secolului asiatic. Provincialismul strategic confundă protocolul cu strategia şi prezenţa cu poziţionarea — şi, ca orice formă de provincialism, îşi descoperă costul abia când e prea târziu.
Acel cost se măsoară, deocamdată, în dezechilibre. Continuăm să înregistrăm un deficit comercial substanţial cu China, în care importurile depăşesc de câteva ori exporturile, iar reflexul nostru este să discutăm aproape exclusiv despre ce cumpărăm. Ar trebui să discutăm, cel puţin la fel de insistent, despre ce putem vinde: produse româneşti competitive, servicii, agricultură, industrie alimentară, industrii creative — tot ceea ce România poate oferi în domenii nesensibile din punct de vedere strategic (tehnologia e un domeniu sensibil de ambele parti). O relaţie economică matură presupune echilibru, nu doar consum. Iar echilibrul nu se negociază din poziţia celui care doar cumpără.
Avem parteneriate pe care încă nu le folosim
România deţine două atuuri pe care puţine state europene le au: un Parteneriat Strategic cu Japonia şi un Parteneriat Strategic cu Coreea de Sud. Relaţia cu Coreea de Sud a fost ridicată la nivel de parteneriat strategic încă din 2008, iar cea cu Japonia în 2023 — două dintre cele mai dezvoltate şi inovatoare economii ale lumii, ambele investind masiv în tehnologie, infrastructură, energie şi industrie, ambele în căutare de parteneri credibili în Europa. Şi totuşi, impresia este că le tratăm mai degrabă protocolar decât strategic.
Un singur exemplu spune totul. Deşi avem un parteneriat strategic cu Japonia din 2023, iar peste 110 companii nipone activează deja în România, creând peste 40.000 de locuri de muncă, schimburile comerciale rămân subţiri. Ramane de vazut cat vor avansa in mod real relatiile cu Coreea de sud, mai avansata pe relatia cu Romania in plan securitar. Greutatea relatiilor cu partenerii strategici de mai sus arata nevoia clara de progres spre o relaţie economică strategică. Acelaşi lucru este valabil pentru ASEAN, o piaţă de peste 680 de milioane de oameni încă aproape absentă din strategiile majorităţii companiilor româneşti, şi pentru India, cu care avem un Parteneriat Extins pe care abia acum începem să îl activăm.
Asia începe acolo unde nu ne aşteptăm
Multă vreme am asociat Asia exclusiv cu China. Astăzi, Asia înseamnă simultan India, Japonia, Coreea de Sud, ASEAN, ţările din Golf şi Asia Centrală — iar tocmai această diversitate ne obligă să gândim mai sofisticat. Crizele energetice recente ne-au reamintit cât de importante sunt relaţiile cu Asia Centrală şi cu Kazahstanul pentru securitatea energetică regională. Atunci când fluxurile logistice sau energetice se întrerup, descoperim brusc cât de conectată este România cu spaţiul asiatic. Numai că este întotdeauna preferabil să înţelegi aceste dependenţe înainte de criză, nu în mijlocul ei. Provincialismul strategic nu este doar o problemă de ambiţie ratată; este, tot mai des, o problemă de securitate.
De la diplomaţia de stat la diplomaţia companiilor
Dacă statul român avansează prea lent, mediul privat nu îşi mai permite acelaşi lux. Marile companii, antreprenorii, camerele de comerţ şi universităţile trebuie să îşi construiască propriile strategii asiatice — nu una (doar) pentru China (inclusiv marile companii au o strategie "China Ă 1"), ci una pentru Asia, cu priorităţi diferite, pieţe diferite, parteneri diferiţi, riscuri diferite şi oportunităţi diferite. În următorii zece-cincisprezece ani, competitivitatea unei companii româneşti nu va mai depinde doar de cât de bine cunoaşte Bruxelles-ul sau Washingtonul. Va depinde, în egală măsură, de cât de bine înţelege New Delhi, Tokyo, Seul, Singapore, Jakarta, Riyadh sau Astana.
Fiecare family business are nevoie de propria doctrină asiatică
Nicăieri acest imperativ nu este mai clar decât în cazul afacerilor de familie. Generaţia care astăzi profesionalizează, instituţionalizează şi internaţionalizează marile family business-uri româneşti nu poate construi o companie cu adevărat globală pe o hartă exclusiv europeană. Orice afacere de familie care aspiră să devină un campion regional sau global are nevoie de propria doctrină asiatică — nu de un capitol despre China adăugat la final, ci de o strategie deliberată pentru cea mai dinamică parte a economiei mondiale. Cele mai sofisticate familii antreprenoriale ale Europei, de la Mittelstand-ul german la dinastiile industriale italiene şi casele comerciale din Golf, tratează deja Asia drept centru, nu exotism. O familie de business românească ce ignoră Asia îşi alege, în avans, un plafon propriu de creştere. Iar plafonul acesta nu îl impune piaţa. Îl impune imaginaţia.
România are nevoie de un nou reflex strategic
Secolul asiatic nu înseamnă abandonarea Occidentului. Dimpotrivă. Înseamnă consolidarea ancorării euro-atlantice printr-o deschidere inteligentă către partea cea mai dinamică a economiei globale. Toţi marii noştri aliaţi fac deja acest lucru: Statele Unite, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi ţările nordice sunt prezente în Indo-Pacific, investesc în Asia şi construiesc punţi economice noi. România nu trebuie să aleagă între Vest şi Asia. Trebuie să înveţe să lege Vestul de Asia — şi aceasta este, de fapt, adevărata oportunitate a următorului deceniu. Pentru o ţară aşezată geografic între spaţii, capacitatea de a conecta lumi diferite nu este un lux. Este chiar vocaţia noastră strategică, pe care am uitat să o exercităm.
Pentru că secolul asiatic nu va aştepta România. Va merge înainte cu sau fără noi. Iar adevărata alegere nu este dacă participăm la această transformare, ci dacă o vom face ca actori relevanţi sau ca simpli spectatori ai celei mai mari reconfigurări economice şi geopolitice a secolului XXI. Provincialismul strategic este singurul adversar care ne poate ţine pe margine. Din fericire, este un adversar pe care îl putem învinge printr-o singură decizie: aceea de a ne uita, în sfârşit, la întreaga hartă.
