România suferă nu din lipsă de energie antreprenorială, ci din lipsa de unei direcţii strategice stabile. Ştim cu toţii că businessul cere predictibilitate, pe când statul oferă doar paşi tactici. Rezultatul este o economie performantă pe alocuri, dar vulnerabilă structural şi incapabilă să-şi valorifice sistematic avantajele reale.
În Europa, două exemple recente arată că democraţiile încep să înţeleagă că viitorul nu mai poate fi administrat prin improvizaţie. Polonia lui Donald Tusk a lansat un Consiliu pentru Viitor dedicat tehnologiilor emergente şi transformării economice. Spania lui Pedro Sánchez a creat Oficiul Naţional pentru Anticipare Strategică şi Strategie şi a lansat programul España 2050. Ambele sunt semne că logica reacţiei la criză cedează teren, treptat, logicii proiecţiei strategice.
Întrebarea pentru România nu este dacă trebuie să facem ceva similar. Întrebarea este cine împinge lucrurile înainte, ci face ca ele să se întâmple. Iar răspunsul ar trebui să fie clar: businessul.
Polonia şi Spania: când statul încearcă să devină strategic
Consiliul pentru Viitor lansat de guvernul Tusk nu este un simplu grup consultativ. Este o încercare de a lega ştiinţa, antreprenoriatul şi decizia politică într-o viziune pe termen lung, cu accent pe inteligenţă artificială, biotehnologie, spaţiu şi tehnologii critice. Polonia vrea să urce în lanţul valoric european şi să devină un hub tehnologic regional. Elementul-cheie nu este documentul strategic în sine, ci instituţionalizarea anticipării: un organism dedicat scenariilor, prioritizării şi coordonării pe termen mediu şi lung. O încercare explicită de a scoate statul din logica reactivă.
Spania a mers chiar mai departe. Prin Oficiul Naţional pentru Anticipare Strategică şi Strategie, aflat în subordinea directă a Guvernului, Madridul a construit un cadru instituţional pentru analizarea sistematică a viitorului. España 2050 nu este un document electoral, ci un exerciţiu amplu de anticipare bazat pe date, cercetare şi consultare interdisciplinară, cu ţinte clare privind productivitatea, ocuparea, tranziţia verde şi competitivitatea. Spania a transmis un semnal explicit mediului de afaceri: direcţia generală nu va fi schimbată la fiecare ciclu politic.
Cum arată implicarea reală a businessului: exemple globale
Ceea ce face diferenţa nu este doar existenţa unui document de strategie, ci modul în care businessul privat este integrat structural în elaborarea şi implementarea lui. Câteva exemple globale sunt de ajutor.
Singapore a construit cel mai sofisticat model de co-decizie între stat şi mediul privat din lume. Comitetul pentru Economia Viitorului (CFE), lansat în 2016, a inclus 30 de membri din sectorul public şi privat, cu cinci subcomitete co-prezidate fiecare de un ministru şi un reprezentant al sectorului privat. Pe baza recomandărilor sale au fost elaborate Industry Transformation Maps pentru 23 de sectoare-cheie, acoperind aproape 80% din economia singaporeză. Modelul nu s-a oprit acolo: în 2025, Singapore a lansat un nou Consiliu de Revizuire a Strategiei Economice, cu aceeaşi arhitectură de co-decizie public-privată, pentru a răspunde noilor realităţi geopolitice. Businessul nu este doar consultat, ci un coautor respectat.
Danemarca a instituţionalizat un parteneriat similar prin Parteneriatul Naţional pentru Climă, lansat în 2019, în care companiile private, de la Ørsted şi Maersk până la firme din construcţii şi agricultură, au participat activ la elaborarea planului naţional de decarbonizare cu ţinta de reducere a emisiilor de CO₂ cu 70% până în 2030. Businessul danez nu doar a reacţionat la o politică impusă de politic, ci a co-construit-o, acceptând că regulile clare pe termen lung sunt mai valoroase decât incertitudinea pe termen scurt.
Irlanda oferă poate cel mai relevant precedent pentru România. Modelul Partnership, iniţiat în 1987 într-o perioadă de criză economică severă, a reunit guvernul, patronatele, sindicatele şi societatea civilă în jurul unui pact economic multianual. Pacte succesive, cu obiective clare şi monitorizare publică, au ghidat transformarea modelului economic irlandez timp de aproape două decenii. Mediul de afaceri nu a cerut doar stabilitate, ci a negociat-o, şi-a asumat-o şi a livrat pe baza ei.
Japonia a integrat businessul în strategia naţională prin Consiliul pentru Politica Economică şi Fiscală, un organ formal co-constituit din miniştri şi lideri ai marilor corporaţii japoneze, care elaborează planuri economice multianuale cu caracter de orientare bugetară. Parteneriatul nu este doar declarativ. Este unul instituţional şi are consecinţe directe asupra alocărilor de resurse publice.
Lecţia comună a acestor modele este următoarea: businessul nu este beneficiar pasiv al strategiei de stat. Este un arhitect activ. Şi tocmai această implicare activă, cu asumarea responsabilităţii, nu doar cu cererea de predictibilitate, este ceea ce lipseşte sistematic din ecuaţia românească.
România: între tactic şi strategic
România funcţionează predominant în regim tactic. Se reacţionează la crize, la presiuni bugetare, la cicluri electorale. Modelul economic rămâne implicit, nu explicit. Avem creştere, dar nu avem o naraţiune coerentă despre unde vrem să fim în 2030 sau 2050. Businessul românesc a crescut spectaculos în ultimele două decenii. Avem companii antreprenoriale puternice, integrare în lanţuri europene, digitalizare accelerată în anumite sectoare. Dar fără o proiecţie clară a noului model economic, această energie riscă să rămână fragmentată şi vulnerabilă la fiecare schimbare de guvern, de cod fiscal sau de prioritate ministerială.
Există şi un cost mai puţin vizibil, dar profund: absenţa direcţiei strategice contribuie direct la erodarea încrederii în instituţii şi la creşterea sentimentului antisistem. Când cetăţenii şi antreprenorii nu văd că lucrurile merg undeva, că dincolo de mandatul actual există un orizont asumat şi urmărit, concluzia care se sedimentează nu este că democraţia are nevoie de îmbunătăţire, ci că sistemul în ansamblu este irecuperabil. Permacriza şi policrizele suprapuse accelerează această percepţie. Un plan strategic credibil, co-construit şi monitorizat public, este şi un antidot la tentaţia anti-sistemului, o dovada concretă că instituţiile pot livra, nu doar administra crize care nu se mai termină.
România are nevoie de un Consiliu pentru Viitor şi de o viziune România 2050. Nu ca exerciţiu birocratic, ci ca platformă de consens minimal asupra direcţiilor mari: competitivitate industrială, energie, digitalizare, infrastructură, educaţie, demografie. Este nevoie de un organism care să răspundă la întrebări simple şi incomode: care sunt sectoarele în care România poate deveni lider regional? Cum arată mixul energetic optim în 2040? Ce reforme administrative sunt indispensabile pentru a dubla productivitatea? Cum pregătim forţa de muncă pentru o economie mai sofisticată? Iar aceste răspunsuri trebuie să supravieţuiască alternanţei la putere.
De ce trebuie businessul să fie militant
În mod tradiţional, mediul de afaceri român cere predictibilitate fiscală şi stabilitate legislativă. Are dreptate. Dar predictibilitatea nu vine din solicitări punctuale adresate fiecărui guvern în parte. Vine dintr-un cadru strategic asumat care îngheaţă câteva variabile fundamentale dincolo de ciclurile electorale. Pe viitor, Businessul trebuie să devină militant din trei motive care depăşesc interesul de moment.
Primul este interesul propriu pe termen lung. Fără o foaie de parcurs pe termen mediu, investiţiile majore devin mai riscante şi mai scumpe. Capitalul preferă ecosisteme unde direcţia este clară. Companiile care investesc în capacităţi industriale, în digitalizare sau în tranziţie energetică au nevoie de certitudini pe 10-15 ani, nu de promisiuni valabile până la următoarele alegeri.
Al doilea este influenţa. Dacă mediul de afaceri nu contribuie activ la conturarea modelului economic, cu date, cu prioritizări sectoriale, cu scenarii financiare, modelul va fi desenat exclusiv de administraţie sau, mai rău, de inerţie şi de conjunctura politică de moment. Absenţa din procesul de elaborare nu este neutralitate, ci este un calcul greşit.
Al treilea este responsabilitatea sistemică. Companiile mari nu mai sunt doar actori economici. Ele sunt piloni ai stabilităţii sociale şi instituţionale. Într-o economie integrată la nivel european, unde România concurează simultan pentru capital, pentru talent şi pentru poziţii în lanţurile de valoare regionale, un dialog strategic real între stat şi business nu este un lux, ci este o condiţie a competitivităţii.
Ce ar însemna un Consiliu pentru Viitor în România
Nu vorbim despre un organism ornamental, ci de o structură cu mandat clar, finanţare stabilă şi reprezentare serioasă: antreprenori din sectoare-cheie, economişti, experţi în tehnologie, reprezentanţi ai universităţilor şi ai administraţiei. Un organism care produce scenarii şi prioritizări, nu comunicate. Care raportează public, pe indicatori asumaţi. Care supravieţuieşte schimbării guvernului.
Modelul singaporez arată că o astfel de structură poate co-prezida dezbateri sectoriale şi poate produce recomandări care se transformă efectiv în politici publice, bugete şi reforme. Modelul irlandez arată că un pact negociat şi asumat de partenerii sociali poate susţine o transformare economică pe două decenii fără să depindă de voinţa unui singur guvern.
Predictibilitatea pe care businessul o cere de ani de zile este mai uşor de obţinut dacă businessul participă activ la definirea ei. Un pact strategic pe cinci sau zece ani între stat şi mediul de afaceri, cu obiective clare, cu contribuţii asumate de ambele părţi şi cu monitorizare independentă, ar putea stabili aşteptările şi reduce volatilitatea mai eficient decât orice pachet de măsuri fiscale punctuale.
România poate rămâne în registrul reactiv. Sau poate face trecerea spre strategic. Dacă statul ezită, businessul ar trebui să compenseze prin implicare. Nu pentru că este de datoria lui să suplinească statul. Ci pentru că viitorul economic nu se întâmplă de la sine, ci se proiectează, se negociază şi se implementează. Iar într-o economie modernă, viitorul este prea important pentru a fi lăsat doar la mâna ciclurilor electorale.
