Legea ce reglementează relaţiile comerciale dintre furnizorii şi cumpărătorii de produse alimentare şi agricole, adoptată recent, interzice practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanţului de aprovizionare agricol şi alimentar. Aceasta are drept scop implementarea unui mecanism de protecţie a furnizorilor în faţa cumpărătorilor care au o putere de negociere mai mare. Dincolo de aspectele pozitive, legea conţine o prevedere importantă care contravine prevederilor Codului Fiscal, şi anume interzice cumpărătorului să utilizeze autofacturarea pentru astfel de produse, cu anumite excepţii.
Autofacturarea este folosită pe scară largă de comercianţii care au în portofoliu sute sau chiar mii de furnizori, astfel că limitarea utilizării acestui mecanism va îngreuna cu siguranţă partea administrativă a acestor contracte, ridicând multiple probleme practice.
Concret, noua lege se referă la articolul 320 din Codul Fiscal, care reglementează situaţiile în care poate fi emisă autofactura, respectiv doar în relaţia cu furnizori care nu sunt stabiliţi sau nu sunt consideraţi a fi stabiliţi în România ori pentru operaţiuni precum achiziţiile intracomunitare. Astfel, cumpărătorii pot să emită autofactura pentru mărfurile achiziţionate şi avansurile plătite doar pe relaţii de această natură, în cazul în care aceştia nu se află în posesia facturii emise de furnizor sau prestator.
De asemenea, în relaţiile comerciale menţionate, autofacturarea este permisă şi în situaţii în care apare necesitatea ajustării bazei de impozitare din punctul de vedere al TVA, precum desfiinţarea totală sau parţială a contractului, cazuri de refuzuri privind cantitatea, calitatea ori preţurile bunurilor livrate etc., aşa cum sunt detaliate în articolul 287 din Codul Fiscal.
Autofacturarea nu este permisă în relaţia cu furnizorii locali
În cazul tranzacţiilor cu furnizorii locali, noua lege interzice în mod specific aplicarea prevederilor articolului 319 din Codul Fiscal, în baza căruia cumpărătorii trebuie să emită autofactură, în vederea ajustării valorii taxei deductibile, în cazul în care furnizorul nu emite factura de corecţie.
Astfel, în relaţia cu furnizorii locali, beneficiarul nu va mai putea emite factura de corecţie, în situaţia în care intervine obligativitatea ajustării TVA, acesta fiind obligat sa aştepte documentul emis de către furnizor.
În aceste condiţii, cumpărătorii trebuie să acorde o atenţie sporită înregistrărilor contabile, pentru a se asigura că declară şi/sau înregistrează în mod corect tranzacţiile şi sumele aferente, dar şi că reflectă corespunzător sumele rezultate în urma ajustărilor de TVA.
O altă consecinţă a noii legi constă în faptul că nu vor mai putea fi emise facturi de către beneficiar în numele şi în contul furnizorului sau prestatorului, facturile emise în cadrul unui astfel de acord având denumirea de autofactură, element obligatoriu menţionat de Codul Fiscal.
Interdicţia va genera cu siguranţă probleme practice, având în vedere că acest tip de acord este folosit frecvent de comercianţii care au în portofoliu un număr mare de furnizori.
În acest context, companiile partenere în tranzacţii cu produse alimentare şi agricole trebuie să îşi analizeze portofoliile şi să găsească împreună soluţii permise de noile reglementări pe care să le parafeze în baza unor acorduri similare, astfel încât să evite eventualele riscuri de neconformare.
Raluca Bâldea, Partener, şi Victoria Dobre, Manager Senior, Taxe Indirecte, Deloitte România
