Alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA a generat o serie de provocări pentru economiile europene. Una dintre principalele îngrijorări este legată de politicile comerciale protecţioniste pe care administraţia Trump intenţionează să le implementeze. De exemplu, preşedintele Trump a anunţat impunerea unor tarife semnificative asupra importurilor din Canada, Mexic şi China, ceea ce a stârnit temeri că măsuri similare ar putea fi aplicate şi produselor europene. Uniunea Europeană a reacţionat afirmând că va răspunde cu fermitate în cazul în care aceste tarife vor afecta exporturile europene. Oficialii europeni subliniază importanţa relaţiei comerciale transatlantice şi avertizează că astfel de măsuri ar putea duce la creşterea incertitudinii economice şi la perturbări în lanţurile de aprovizionare. Acest lucru este valabil doar dacă UE rămâne unită şi răspunde printr-o singură voce. O piaţă de 450 de milioane de oameni nu poate fi ameninţată din exterior dacă rămâne unită. Daca..
În faţa acestor provocări, liderii europeni discută despre necesitatea unor reforme economice semnificative pentru a spori competitivitatea şi a reduce dependenţa de pieţele externe. Adică, tot un fel de politică izolaţionistă, însă la nivelul UE şi nu doar naţional. Printre propunerile avansate se numără investiţii masive în inovaţie digitală, tranziţia verde şi consolidarea industriei de apărare. Niciodată nu e prea târziu şi totuşi...
Toate aceste bulversări economice sunt însă rezultatul direct al haosului politic mondial. Clivajul social a atins cote extrem de îngrijorătoare, iar emergenţa unor lideri autoritari, pe fondul lipsei de încredere în „establishmentul” nereformat, este departe de a fi soluţia, ci mai degrabă cauza unor probleme şi mai mari. Democraţia este şi ea tributară propriilor limitări, iar uneori, când este condusă deficitar, poate naşte monştri care o pot distruge. Deşi astfel de fenomene sunt ciclice de-a lungul istoriei, viteza şi amploarea lor în era inteligenţei artificiale, combinate cu scăderea îngrijorătoare a inteligenţei biologice, pot conduce la dezastre ce nu vor putea fi corectate în zeci de ani. Totuşi, există tot atâta optimism în schimbările majore prin care trecem cât şi pesimism.
Pe acest fond, după una din cele mai faste perioade din istoria sa, calitatea clasei politice s-a degradat simţitor iar economia României începe să gâfâie sub povara datoriilor şi a deficitului ieşit de sub control. Cu mult calm şi inteligenţă, am putea ieşi din această situaţie, însă calmul şi inteligenţa nu mai răspund la apel. Încrâncenarea politică este acerbă, iar reacţiile sunt extreme şi lipsite de echilibru. Mulţi analişti constată – în sfârşit – că educaţia deficitară din ultimii 30 de ani şi lipsa aproape totală a educaţiei continue a adulţilor reprezintă una dintre cauzele reacţiilor exacerbate la care asistăm. Este adevărat că una dintre soluţii este educaţia, însă nu doar cea dobândită în şcoală şi în familie. Un vot responsabil vine de la oameni responsabili, iar această responsabilitate se educă… tot prin vot. Nu o dată la patru sau cinci ani, ci de fiecare dată când trebuie luate decizii importante.
Votanţii elveţieni (printre care am şansa să mă număr) sunt mult mai responsabili decât oricare alţii deoarece au exerciţiul referendumului, care reprezintă vârful unei democraţii aproape directe, în care poporul (cât se abuzează azi de acest termen!) ştie că votul său contează şi poate răsturna orice iniţiativa guvernamentală sau chiar legislativă (votul cetăţeanului primează asupra votului parlamentarului!). Nu ai nevoie de intervenţia unei curţi constituţionale. Orice decizie care riscă să atingă constituţia este automat luată numai prin referendum. Referendumul este folosit atât in comunităţile mici pentru decizii locale cat si la nivel confederal.
Trăind într-o lume globală, ceea ce se întâmplă la noi este o consecinţă a ceea ce se întâmplă în toată lumea. Problema este că, dacă în alte ţări situaţia s-a degradat de la nota nouă la nota şase, în România, in plan politic, am pornit de la şase şi am ajuns la doi. Cum poţi să îţi baţi joc în asemenea hal de votul popular printr-un aşa-zis referendum care nici măcar nu este obligatoriu? Cum poate cineva să mai aibă încredere în votul său, dacă, după ce a fost chemat la urne, i se spune că opinia exprimată este „consultativă”, dar nu si obligatorie? Vezi referendumul din Capitală, şi nu doar cel privind numărul de parlamentari. Atunci, cine se mai miră că pot fi anulate şi alegerile prezidenţiale? (s-a întâmplat nu numai in Romania). În democraţiile occidentale, „ne întoarcem la popor o dată la patru ani”. În democraţia elveţiană, nu este nevoie de această „întoarcere la popor” pentru că nu există decizie majoră în care poporul să nu fie consultat direct, şi nu prin intermediari.
Se spune că organizarea unui referendum este complicată şi foarte costisitoare. Fals. În epoca digitalizării, dacă s-ar dori cu adevărat, nu ar fi nici scump şi nici complicat. Desigur, ar fi nevoie de o perioadă de adaptare până când votul ar deveni într-adevăr responsabil, însă acest lucru se obţine prin exerciţiu.
În plus, este foarte adevărat că nici măcar în viaţa de familie nu mai ajungem la concluzii comune şi trăim într-o lume digitală, binară: zero sau unu. Probabil că, pe măsură ce începem să pierdem neuroni intr-un mod îngrijorător, pierdem şi simţul auzului. Nu ne mai ascultăm unii pe alţii şi începem să avem reale probleme psihologice. Culmea e ca in acest vacarm apar tot felul de soluţii miracol si extrem de ipocrite si contradictorii. In plus, avem unii lideri de opinie cărora le lipseşte curajul unor întrebări rezonabile atât de-o parte cat si de cealaltă. S-a inlocui cenzura comunista cu auto cenzura fricii de a nu-l supară pe şef. De exemplu, multi spun azi ca ceea ce face administraţi Trump este modelul de urmat. Ok. Dl Tramp trimite un mesaj clar (amplificat si prin vocea iXata si amplificata de gesturi deplasate a lui Elon Musk): “vedeţi-va fiecare de interesul naţional”. Nimic mai adevărat. Hai deci sa analizam ce are trebui sa facem in următoarele situaţii ca sa ne vedem de interesul naţional: mărim cheltuielile de apărare la 5% pentru a construi în Europa, şi în special în România, noi fabrici de armament şi pentru a dezvolta acest sector lăsat prea mult timp în urmă? Sau, dimpotrivă, majorăm cheltuielile doar pentru a putea cumpăra mai mult armament din SUA? Ce credeţi că îşi doreşte administraţia americană?
„Altă întrebare”: dacă ajungem la concluzia că o relaţie economică intensă cu China, aşa cum au ales şi alte ţări europene vecine, ar fi benefică pentru creşterea economiei României, cum s-ar alinia această decizie cu politica externă a SUA si cu bunul sfat de a ne vedea de interesul naţional.
Si totuşi, in acelaşi timp, mă bucur de frâna serioasă pusă de administraţia Trump curentului woke şi exagerărilor oricărui „Green Deal” aplicat şi impus în mod dogmatic, precum şi altor idei „progresiste” care s-au dovedit a fi orice altceva decât progresiste. Poate că nu ar fi rău – dacă tot vrem să fim „trumpişti” – să creăm şi noi un DOGE care să reducă drastic excedentul de cheltuieli ale unui stat care, atunci când nu îşi respectă disciplina bugetara, se îngraşă rapid şi riscă să se umfle ocupând spaţiul propriilor contribuabili. Poate şi nouă ne-ar prinde bine un Elon Musk (aşa „schimbător” cum e) şi un Robert Kennedy care să limiteze un pic „glucidele” din alimentaţia statului pentru a-i reduce nivelul de „colesterol”, care ne îmbolnăveşte pe toţi.
Mai mult ca niciodată, este nevoie de crearea unei platforme puternice bazate pe un echilibru de gândire în care trebuie să acceptăm şi ceea ce nu ne place, dar să promovăm inteligent nu doar ceea ce satisface un anumit grup, ci binele comun. Nimeni nu poate vorbi în numele „poporului” deoarece poporul nu este o masă amorfă, ci este format dintr-o mulţime eterogenă cu interese diferite care trebuie să-şi găsească un numitor comun. Acest numitor comun trebuie însă construit cu atenţie din interior. Nu ne putem „lua ţara înapoi” imitând noua politică americană, deoarece România nu este America (cum nici UE nu este SUA). Pe termen lung, solutille nu vin numai dintr-o parte sau alta. Nu vin nici din globalismul, care uitase ca se baza pe faimoasa fraza a lui Patrick Geddes (1854-1932!!): „Think global, act local” (gândeşte global, acţionează local) şi nici din izolaţionismul naţionalist care nu s-a născut odată cu administraţia Trump, (G. Washington si mai inainte J. Monroe au fost precursori americani precum China dinastiei Ming si Japonia politicii sakoku au fost precursori istorici. Spectrul luminii albe este compus din multe culori diferite.
Ne trebuie un adevărat Manifest pentru Echilibru.
Ray Iunius este în prezent CEO al Winsedswiss Education Group (WEG) - www.wisned.swiss , grup elveţian activ in domeniul educaţiei, si al consultantei, cu sucursale in Elveţia Romania Serbia, Cipru si Singapore.