Când am avut de ales unde să plec de-acasă, din Adjud, am zis fără nicio ezitare „Bucureşti!”. Îmi place agitaţia şi freamătul şi m-am bucurat de fiecare dată când mi-am găsit o casă nouă cu ferestre spre străzi populate, aglomerate, măturate de maşini în lung şi-n lat.
Şi casa mea de-acum tot într-un astfel de mediu e şi m-am bucurat din prima clipă. Îmi plac claxoanele şi sentimentul că, la picioarele mele, se perindă oameni pe drumuri care nu ştiu încotro duc, ca într-un aeroport. Şi în călătorii, de câte ori pot, aleg oraşe doldora de oameni şi de trafic.
Nu-mi amintesc să mă fi plâns vreodată de aglomeraţie. De trezit dimineaţa devreme însă, cu siguranţă da.
E o săptămână deja de când garsoniera în care stau mi-e şi acasă, şi redacţie, şi sală, şi cafenea (deşi n-am reuşit să mă perfecţionez în făcutul cafelei, aşa cum speram) şi n-a trecut zi în care să nu mă vait că nu mai vreau, că nu mai pot, că, Doamne, nu se mai termină o dată?!
Pe sub geam nu mai trec valuri-valuri de maşini şi pietoni, claxoanele nu-mi mai dau trezirea de dimineaţă şi parcă nici casa nu-i acasă. Dar m-am născut în patria lui #rezist şi asta pare să funcţioneze şi de data asta.
Azi am ieşit, de nevoie, afară. Atâta tăcere şi-atâta apăsare doar în ziua imediat următoare dezastrului Colectiv îmi amintesc să mai fi simţit. Doar că atunci, cu tot cu atmosfera încărcată care îţi apăsa aproape fizic pe umeri, erau laolaltă oameni, grupuri, mulţimi, conversaţii, frânturi, cuvinte smulse, lacrimi în ochi.
Acum? Tăcere. Prea puţini ochi, prea puţini paşi. Şi chiar şi cei sporadici stăteau la distanţă, ca-ntr-un joc în care regula e să te strecori cât poţi de vigilent printre ceilalţi.
N-a durat mai mult de 15 minute „escapada”. Când vreodată m-am mai bucurat că, după zile-n şir, am ieşit afară? Nu complet liberă, dar chiar şi-aşa. Am ieşit afară. Privilegiu!
Cu două cumpărătoare m-am întâlnit în magazinul de la colţ, atât. Şi fiecare dintre ele a păstrat distanţa regulamentară şi mi-a zâmbit în colţul gurii, în loc de „Îmi pare rău, nu-s antisocială, dar ştiţi... corona...” Ne-am înţeles din priviri şi le-am zâmbit şi eu complice.
Două ture printre rafturi, câteva produse în coş, repede la casă, dat iama în dezinfectant – preventiv, că tot îl aveam în faţa ochilor-, plătit rapid – cu cardul, înapoi acasă. Privind cu jind la tot ce-aş fi putut admira în tihnă, în vremuri „de pace”.
Ştiu precis că după ce toată povestea asta sumbră se va termina – oricând va fi asta – n-o să fiu mai mult de-o săptămână recunoscătoare că voi putea ieşi din casă şi merge oriunde fără să simt că încalc o promisiune sau că mă avânt într-un ocean de pericole. Voi avea probabil la început senzaţia de libertate şi n-o să treacă mult până când, din nou, voi vrea să arunc alarma telefonului la capătul lumii, numai să nu mai bâzâie la 7 dimineaţa pe noptieră.
Dar am aşa impresia că niciodată primăverile nu vor mai fi la fel şi că voi fi un mic câine al lui Pavlov care, în fiecare martie, îşi va mai aminti un pic din ce înseamnă să trăieşti renaşterea în izolare şi va mai fi un pic recunoscător când o poate valorifica neîngrădit. Da’ şi când o să treacă toate!
Ce spune psihologul?
„Cel mai bine este să ne pregătim mental pentru o perioadă lungă de izolare, de peste o lună. Dacă ne pregătim pentru scenariul cel mai rău, ne va fi mai uşor să ne adaptăm în caz că lucrurile vor fi mai bune”, spune psihologul Yolanda Creţescu.
Ea adaugă şi că dificultatea adaptării la starea de acum este faptul că totul a venit brusc, pe neaşteptate, iar „izolarea” a trebuit să fie implementată de pe o zi pe alta. Din fericire însă...
„... trăim într-o lume digitalizată. Acum 20 de ani, o situaţie ca cea de azi ar fi fost mult mai dramatică, pentru că socializarea ar fi fost mult mai dificilă. Ceea ce trebuie să facem însă acum este să ne păstrăm sănătatea emoţională, să avem grijă de noi în primul rând şi să încercăm pe cât posibil, să vorbim şi despre altceva în afară de povara izolării”, mai spune Yolanda Creţescu.
