La începutul lui 2024, Kristalina Georgieva, directoarea FMI, a scris ceva ce puţini lideri au luat în serios la momentul respectiv: „Aproape 40% din locurile de muncă la nivel global sunt expuse la AI. Această tehnologie va adânci inegalităţile dintre ţări dacă guvernele nu acţionează acum.” Mai bine de doi ani mai târziu, sunt câteva cercetări şi articole care par a confirma avertismentul. Iar România nu a acţionat mai deloc în aceste 24 de luni la capitolul AI.
Acest material nu propune previziuni dedicate unui viitor abstract al muncii sau unor scenarii SF ce implică AI. Propune, însă, un manifest ce vizează o tensiune care creşte, constant, în call centerele din Cluj, în multinaţionalele din Bucureşti, în sălile de şedinţe din toată ţara, dar şi în satele şi în micile oraşe care, din diverse motive, au fost plasate la periferia trendului de reindustrializare şi tehnologizare. Au scris despre această tensiune şi Alexandru Dănescu şi Roland Kristo, într-un raport publicat anul trecut pentru Edge Institute.
Este o continuare a apelului de acum câteva săptămâni, când subliniam că nu avem nicio instituţie care să monitorizeze acest fenomen, să măsoare efectele sau să îl gestioneze. Pur şi simplu nu există nimeni responsabil pe subiect în „organigrama” statului român.
Înainte să intrăm în detalii, o precizare metodologică necesară: ce urmează nu este speculaţie despre ce ar putea face AI în viitor. Este o sinteză a ce spun deja cele mai riguroase instituţii de cercetare economică globală, FMI, McKinsey Global Institute, World Economic Forum, cercetători peer-reviewed din universităţile europene de top, despre ce se întâmplă acum şi ce urmează în orizontul 2026-2030. România nu apare în aceste analize ca o excepţie norocoasă. Apare, atunci când apare, ca un caz de risc maxim.
Dubla capcană: expuşi şi lenţi în acelaşi timp
McKinsey are, în raportul din 2024 „A New Future of Work: The Race to Deploy AI and Raise Skills in Europe and Beyond”, un termen pentru ce i se întâmplă României: „double jeopardy”, dubla capcană. Se aplică ţărilor care sunt simultan cele mai expuse la automatizare şi cele mai lente în adoptarea AI. Mecanismul e simplu şi brutal: acestea pierd locurile de muncă fără să câştige productivitatea. Plătesc costul tranziţiei fără să primească beneficiile. Pierd pe ambele fronturi în acelaşi timp.
Raportul McKinsey mai estimează că în Europa tranziţia nu e uniform distribuită. Ţările cu sisteme de recalificare slabe şi instituţii digitale fragile vor absorbi şocul fără a captura beneficiile, avertizează explicit autorii. Această previziune porneşte, de altfel, de la exemple istorice valide.
România bifează toate condiţiile pentru această capcană. Are o structură economică concentrată în categorii cu risc ridicat de automatizare. Are unul dintre cele mai scăzute niveluri de adopţie AI din UE. Are un sistem de formare profesională subfinanţat şi nereformat. Şi nu are nicio instituţie care să gestioneze activ tranziţia. Dubla capcană nu e un risc teoretic pentru România. E pur şi simplu o descriere a situaţiei actuale.
Mustafa Suleyman numeşte această dinamică în The Coming Wave (2023) „the containment problem”. Pe scurt, instituţiile avansează cu o viteză mult mai scăzută decât tehnologia. România ilustrează perfect această asimetrie: tehnologia intră în economie prin sectorul privat prin câţiva early-adopters, campioni locali, dar infrastructura instituţională care ar trebui să gestioneze tranziţia rămâne blocată în logica secolului XX şi în arhivele prăfuite pline de dosare cu şină.
Ce automatizează AI primul şi câţi români sunt în această zonă
World Economic Forum, în Future of Jobs Report 2025, cel mai complex studiu anual pe piaţa muncii globală, bazat pe date de la peste 1.000 de angajatori care reprezintă 14 milioane de angajaţi din 55 de economii, listează categoriile ocupaţionale cu cel mai ridicat risc de automatizare în orizontul 2025-2030:
- Operatori de date şi procesare documente
- Contabili, auditori şi analişti financiari de nivel mediu
- Funcţionari din zona administrativă, în sectorul public şi privat
- Operatori de call center şi servicii clienţi
- Procesatori de tranzacţii financiare şi bancare
- Analişti de date de nivel entry şi mediu
- Secretari şi asistenţi din zona administrativă
Acestea nu sunt categorii marginale în economia românească. Sunt o parte din coloana vertebrală a clasei de mijloc urbane construite în ultimii 20 de ani. BPO-ul şi shared services-ul din Cluj, Iaşi, Bucureşti şi Timişoara. Back-office-ul bancar şi al multinaţionalelor. Administraţia publică centrală şi locală. Firmele de contabilitate şi audit care deservesc zecile de mii de IMM-uri româneşti.
Nu avem un calcul oficial al expunerii. Nimeni nu l-a făcut şi aceasta este în sine o problemă de guvernanţă, nu una tehnică. Datele INS privind structura ocupaţională, puse alături de taxonomia WEF şi de clasificarea FMI a gradului de expunere la AI pe categorii de joburi, sugerează că între 1,2 şi 1,8 milioane de angajaţi români aparţin unor categorii cu risc ridicat de automatizare în orizontul 2025-2030. Aceasta este, proporţional cu forţa de muncă totală, una dintre cele mai ridicate expuneri din Europa Centrală şi de Est.
Ce mai este de subliniat aici: a fi în zona de risc diferă de pierderea automată a jobului mâine. Dar natura muncii se va transforma radical şi rapid, valoarea economică a acelei munci se comprimă, şi fără recalificare pro-activă şi adopţie AI în paralel, aceşti angajaţi devin din ce în ce mai puţin competitivi faţă de omologii lor din ţările care atacă activ tranziţia. Doug O’Laughlin o descrie fără menajamente: „$10-25k înlocuiesc jobul unui analist de $120.000 pe an. Asta nu înseamnă că analistul dispare mâine, ci că valoarea sa e într-un colaps imediat.”
Raportul FMI din 2024, „Gen-AI: Artificial Intelligence and the Future of Work”, elaborat de opt economişti ai Fondului, rafinează această analiză şi introduce o distincţie esenţială între economii „complementare AI”, cele cu mulţi knowledge workers de înaltă calificare, unde AI augmentează productivitatea, şi economii „expuse AI”, cele cu o proporţie mare de muncă cognitivă de rutină, unde AI substituie direct productivitatea. România se încadrează ferm în a doua categorie. Nu doar din cauza nivelului de educaţie al forţei de muncă, unul dintre cele mai folosite argumente, ci mai degrabă din cauza structurii economice: am construit o economie de servicii de nivel mediu, exact segmentul pe care AI îl automatizează cel mai rapid şi mai complet.
Paradoxul adopţiei: de ce cei mai expuşi adoptă cel mai puţin
Eurostat arată că în 2025, 1 din 6 europeni foloseşte deja AI generativ la job, în creştere semnificativă faţă de anul anterior. La capătul opus al clasamentului european se află România, cu aproximativ 5% utilizare profesională a AI generativ, conform aceluiaşi raport. E o cifră legată de politici publice sau mai precis de absenţa lor.
Apoi, există o logică perversă în acest paradox. Ţările cel mai expuse la automatizare sunt şi cele care adoptă AI cel mai lent tocmai pentru că nu au structura de guvernanţă care să forţeze şi să faciliteze tranziţia. Fără politici publice care să stimuleze adopţia, fără programe de recalificare, fără semnale clare din partea statului că această tehnologie e o prioritate naţională, oamenii stau pe loc. Companiile amână. IMM-urile nu au resurse să experimenteze pe cont propriu. Iar administraţia publică, care ar putea fi primul motor de adopţie la scală şi ar putea semnala direcţia pentru întreaga economie, rămâne blocată în logica dosarului cu şină.
McKinsey avertizează că diferenţa de rezultate între ţările europene e o consecinţă a alegerilor de politică publică. „Alegerile făcute astăzi pot relansa creşterea productivităţii”, scriu autorii, iar diferenţa dintre scenariul activ şi cel pasiv e de la 3% creştere anuală la 0,3%. De zece ori mai puţin. Franţa, Estonia, Danemarca au făcut aceste alegeri. România încă ezită, deşi performanţa economică în 2024-2026 e mai degrabă stagnare decât creştere.
Cercetarea publicată în aprilie 2026 de Eduardo Amaral, Mijail Naranjo-Zolotov şi Fernando Bação, primul studiu peer-reviewed care măsoară AI readiness în e-guvernarea tuturor statelor membre UE, utilizând date armonizate Eurostat şi European Commission eGovernment Benchmark, confirmă şi calibrează acest tablou. Autorii operaţionalizează gradul de pregătire pentru adopţia AI pe două dimensiuni: factori instituţionali (stabilitatea aranjamentelor administrative, transparenţa decizională, nivelul de încredere în guvern) şi factori organizaţionali (capacitatea de a livra servicii digitale integrate, coordonarea inter-departamentală, adaptabilitatea la noi tehnologii).
„Disparităţile instituţionale şi digitale dintre statele membre creează un teren inegal din start”, concluzionează studiul. „Factorii instituţionali şi organizaţionali contribuie în mod măsurabil la diferenţele de AI readiness între statele UE.” România se află în cluster-ul de risc maxim pe ambele dimensiuni. Graficul e trist. Tocmai de aceea îl lăsăm mai jos.
Engels' Pause, varianta românească
Aţi auzit probabil de Revoluţia Industrială ca un exemplu clar de poveste de succes. Dar între 1780 şi 1840, productivitatea a explodat în timp ce salariile muncitorilor au stagnat sau chiar au scăzut. Câştigurile au mers aproape exclusiv la proprietarii de capital. Muncitorii au plătit tranziţia cu decenii de stagnare. Beneficiile au venit abia mai târziu şi nu automat, ci ca rezultat al construirii unor instituţii noi: sindicate, legislaţie socială, educaţie publică universală. Acest episod din istoria economică poartă numele de Engels’ Pause.
Doug O’Laughlin argumentează, în acelaşi articol excelent, că AI va produce o nouă Engels’ Pause, dar cu o diferenţă crucială de scară temporală şi de impact social: „Salariul unui profesionist va colapsa la nivelul unui muncitor necalificat. Iar noii absolvenţi? Nu au nicio şansă.” Viteza e incomparabil mai mare decât în Revoluţia Industrială. Marea Britanie a avut 50-60 de ani să construiască instituţiile care să gestioneze tranziţia. Noi vom avea poate 5, spune acesta. Pentru un unghi şi mai tăios, substack-ul „Riding the Bomb: AI’s War on White-Collar Jobs” e o paralelă similară între Engels’ Pause şi declaraţia CEO-ului Fiverr, „Nu contează dacă eşti programator, designer, product manager, data scientist, avocat, om de customer care sau de vânzări sau finanţist, AI-ul vine după tine.”
Mai există o a doua diferenţă, mai importantă şi mai specifică contextului românesc. Marea Britanie anilor 1800 era centrul imperiului global, cu resurse, cu capital uman concentrat, şi cu o clasă politică care, chiar dacă a reacţionat lent, a reacţionat în final. A construit Corn Laws, Factory Acts, Education Act. A creat mecanismele instituţionale care au transformat o pauză dureroasă într-o tranziţie cu final pozitiv.
România intră în echivalentul acestei perioade fără nicio plasă instituţională. Fără instituţie responsabilă de AI. Fără strategie de recalificare pentru categoriile expuse. Fără program consistent de adopţie AI în sectorul public care să semnaleze direcţia. Fără un singur buget dedicat tranziţiei pieţei muncii în contextul AI. Pauza, în aceste condiţii, poate fi mai mult decât e o etapă temporară. Poate deveni capcana din care ieşirea devine din ce în ce mai dificilă cu trecerea fiecărei luni de ezitare.
Există şi voci care folosesc alt ton în acest cor al pesimiştilor. Emily Bender şi Alex Hanna în The AI Con (2024) avertizează că o parte din naraţiunea catastrofică despre „dispariţia joburilor” serveşte interesele marilor companii tech, creează panică publică care justifică decizii politice pripite şi bugete masive direcţionate spre soluţii private. Mesajul nu e că impactul AI pe piaţa muncii e inexistent, ci că trebuie măsurat empiric, nu preluat din comunicatele de presă ale marilor companii sau din proiecţiile maximale ale consultanţilor globali.
Această nuanţă e relevantă pentru România: nu avem nevoie de panică, avem nevoie de date. Din păcate datele pe care le avem deja, 70,65% expunere la automatizare, 3,07% adopţie AI în firme, 5% angajaţi care folosesc AI faţă de aproape 15% media UE, sunt suficiente pentru urgenţă fără să apelăm la scenarii apocaliptice.
Discontinuitatea instituţională ca strategie involuntară
Profesorul Bernd Wirtz de la German University of Administrative Sciences Speyer, una dintre cele mai prestigioase instituţii de cercetare în administraţie publică din Europa, identifică în Digital Government: Strategy, Government Models and Technology (Springer, 2022) o capcană structurală specifică statelor cu guvernanţă fragilă, pe care o numeşte „discontinuities due to short-term legislature orientation”: întreruperea oricărei continuităţi strategice la fiecare ciclu electoral, cauzată de orientarea pe termen scurt a actorilor politici./
Mecanismul e bine cunoscut în România, chiar dacă nu avem un termen academic pentru el. Şi e extrem de relevant în această perioadă de instabilitate politică ridicată. Fiecare guvern nou aduce o nouă viziune digitală. Fiecare ministru al digitalizării sau economiei porneşte cu o foaie albă. La 1 Mai 2025, liderul acestui minister a fost Bogdan Ivan (apoi mutat la Energie), apoi Radu Miruţă (mutat apoi la Apărare, dar şi Transporturi, pentru a asigura un interimat), iar acum Irineu Darău, care după moţiunea de cenzură proaspăt votată nu va rămâne mai mult de 45 de zile. Azi nu ştim cine va fi ministru MEDAT la 1 iulie, unde va fi mutat apoi sau cât va ocupa rolul.
Drept rezultat, proiectele în curs sunt în multe cazuri abandonate, iar echipele schimbate. Strategia Naţională în domeniul Inteligenţei Artificiale (SN-IA) 2024-2027 a fost aprobată în iulie 2024, un document decent, aliniat la standardele europene, dar fără buget alocat explicit şi fără o structură instituţională cu mandat clar de implementare. Este, în esenţă, o strategie de care nimeni, în mod explicit, nu e responsabil.
Wirtz argumentează că această discontinuitate nu e accidentală şi nu se rezolvă prin voinţă politică episodică. E o problemă structurală care necesită soluţii structurale: instituţii cu mandat multi-guvernamental, finanţare protejată de ciclul bugetar anual şi mecanisme de accountability care funcţionează independent de rotaţia politică. „Digital government cannot be successfully implemented without long-term strategic commitment that transcends individual government mandates”, subliniază autorul.
Înainte să considerăm că aceasta e o problemă exclusiv românească, merită să privim contrastul. Estonia a construit X-Road, infrastructura care face posibil guvernul digital, pe parcursul a trei guverne şi două decenii. Nu s-a oprit cu fiecare rotaţie politică. Danemarca şi-a construit capacitatea AI în administraţie publică pe o perioadă de şapte ani, cu continuitate instituţională indiferent de culoarea politică. Aceste modele funcţionează pentru că politicienii lor au înţeles şi rezolvat problema discontinuităţii prin arhitectura instituţională.
România nu a făcut-o încă. Şi, aş spune, liderii de azi o înţeleg în termenii de mai sus şi nu văd digitalizarea, ca şi alte teme, drept un capitol multi-guvernamental cu buget şi echipe pe termen mediu şi lung. Am vorbit îndelung de nevoia unei astfel de abordări în contextul raportului „Cadrul de guvernanţă digitală în România”, realizat alături de experţii estonieni de la Digital Nation în toamna anului trecut. În absenţa acestui tip de abordare, orice strategie naţională rămâne un document bine intenţionat fără şanse reale de implementare.
Fereastra care se închide: ce arată cercetarea europeană recentă
Studiul Amaral et al. (2026) aduce o concluzie care merită citită cu atenţie de către orice actor politic: decalajul dintre state la nivel de grad de pregătire pentru era AI nu se construieşte în momentul adoptării AI, ci înainte, în perioada în care se construieşte sau, în cazul nostru, nu se construieşte capacitatea instituţională şi digitală.
În traducere, nu mai există o etapă viitoare în care România poate „sări” peste media clasamentului prin adoptarea tardivă a unor instrumente mai bune. E poate tema pe care aş insista cel mai mult. Am tot folosit, cu toţii, exemplul cu penetrarea cablului si al internetului prin cablu in România acum 2-3 decenii, care ne-a adus printre liderii Europei, de pe ultimele locuri, fiind vorba de o tehnologie şi infrastructură cu totul nouă. Nu aveam o „moştenire” de apărat, zice argumentul, folosit şi azi.
Numai că în cazul AI, nu stă în picioare. Capabilităţile instituţionale necesare, servicii digitale integrate, coordonare interdepartamentală, capacitate de adaptare la tehnologii noi, baze de date structurate interoperabile, toate acestea se construiesc în ani, cel puţin. Şi fiecare an de inacţiune nu e un an neutru. E un an în care distanţa faţă de statele care acţionează creşte exponenţial pentru că volumele de date, numărul de schimburi cresc proporţional peste graniţe, iar la noi lent.
Studiul identifică şi o asimetrie importantă: statele cu AI readiness ridicat în e-guvernare generează un efect de spill-over în economia privată. Când statul adoptă AI în mod vizibil şi la scară, semnalează mediului de afaceri că tehnologia e matură şi că adopţia e strategic importantă. Stimulează prin exemplu, creează cerere pentru talentul AI local, dezvoltă ecosistemul. Statele cu grad de pregătire pentru AI scăzut în e-guvernare, dimpotrivă, transmit un semnal negativ, că tehnologia nu e prioritară, că riscurile depăşesc beneficiile, că nu există un cadru clar.
România transmite activ al doilea semnal. Îl transmite în primul rând prin absenţă, că declaraţiile publice sunt pline de buzzwords.
Cercetătorii Amaral et al. concluzionează că „fereastra de oportunitate pentru reducerea decalajelor de grad de pregătire pentru AI în UE este limitată temporal”. Statele care nu acţionează în orizontul 2025-2027 vor intra în al doilea val de adopţie AI globală dintr-o poziţie structurală inferioară, cu costuri de recuperare semnificativ mai mari decât costurile acţiunii preventive de acum. Pentru o ţară aflată într-o perioadă cu creştere economică mai aproape de 0% şi un deficit mare, acest verdict e usturător.
Leadershipul care lipseşte şi care contează mai mult decât strategia
Profesoara Miriam Lips de la Victoria University of Wellington, o voce academică recunoscută pe tema guvernanţei digitale, formulează direct în „Digital Government: Managing Public Sector Reform in the Digital Era” (Routledge, 2020) o concluzie care ar trebui să fie afişată la intrarea în orice minister din România: „Leadershipul este unul dintre cele mai critice domenii pentru succesul în guvernanţa digitală. Managerii publici nu îşi vor pierde locurile de muncă din cauza AI, însă rolurile lor vor implica gestionarea unor sisteme digitale guvernamentale extrem de complexe, interconectate şi ierarhic structurate.”
Cu alte cuvinte: managerii din administraţia centrală nu au azi nici mandatul, nici capacitatea, nici instrumentele să gestioneze complexitatea pe care AI o introduce în sistemele pe care le coordonează. În primul rând pentru că nimeni nu a definit că asta e sarcina lor, nu există echipe dedicate şi structuri de suport, nu există un lider la nivel naţional care să fie responsabil de această problemă şi să răspundă de rezolvarea ei.
Lips argumentează că transformarea digitală în sectorul public eşuează, când e cazul, aproape invariabil, dar nu din cauza tehnologiei. Tehnologia există, e disponibilă, e adesea şi finanţată prin fonduri europene, ci din cauza „absenţei unui leadership susţinut care să integreze dimensiunile verticale, orizontale şi socio-tehnice ale schimbării”. Vertical înseamnă coordonare între nivelurile de guvernare. Orizontal înseamnă coordonare inter-ministerială. Socio-tehnic înseamnă integrarea nevoilor reale ale cetăţenilor şi ale funcţionarilor în designul soluţiilor. Fără un lider cu mandat explicit pe toate trei, fiecare dimensiune e rezolvată pe bucăţi, incompatibil şi ineficient.
România a demonstrat această teoremă de multiple ori în ultimii 15 ani de digitalizare ratată. Sisteme informatice care nu comunică între ele. Baze de date paralele pentru aceleaşi seturi de date. Proiecte PNRR construite pe arhitecturi incompatibile cu sisteme existente. Nu din rea voinţă, o repetăm şi aici, ci din absenţa unui lider cu autoritate şi responsabilitate integrată. Regăsim o concluzie izbitor de asemănătoare şi în raportul nostru, realizat alături de Digital Nation, dar şi în diversele rapoarte ale OCDE care vorbesc de guvernanţa digitală în România.
AI amplifică exponenţial această problemă pentru că viteza şi scala transformărilor necesare depăşesc complet capacitatea de coordonare ad-hoc. Ai nevoie de cineva care să răspundă. Iar în România, pe această temă decisivă, nimeni nu răspunde.
Karen Hao documentează în „Empire of AI (2025)” că absenţa guvernanţei creează un vacuum ocupat activ de interesele companiilor care dezvoltă tehnologia. Când statul nu are o arhitectură strategică, iar agenda AI naţională nu e scrisă de nimeni, ea ajunge să fie implicit scrisă de furnizorii de platforme. România, cu 3,07% din firme care folosesc AI şi fără o instituţie responsabilă de direcţie strategică, nu e în afara jocului. E în joc, dar cu cărţile date de alţii.
Un raport World Economic Forum din aprilie 2026, un studiu de evaluare a gradului de pregătire guvernamentală pentru adopţia AI-ului agentic, adaugă o altă avertizare: Gartner estimează că peste 40% din proiectele de AI agentic vor fi anulate până în 2027 din cauza planificării strategice insuficiente. În acest caz, problema unora poate fi o oportunitate pentru noi. România nu a început acest capitol, dar dacă ia un start fără o arhitectură strategică şi fără o instituţie responsabilă de prioritizare va produce, cu o probabilitate ridicată, exact acel tip de eşec pe care îl ştim. Proiecte fragmentate care drenează resurse şi erodează încrederea instituţională în tehnologie pentru un deceniu.
Franţa oferă, chiar zilele acestea, dovada că această problemă nu e specifică României. La mijlocul lui aprilie 2026, Agenţia Naţională a Titlurilor Securizate, instituţia care gestionează paşapoartele, cărţile de identitate şi permisele de conducere ale francezilor, a suferit o breşă care a expus datele a 11,7 milioane de cetăţeni. Premierul Lecornu a anunţat imediat un pachet de urgenţă: 200 de milioane de euro, 5% din bugetele digitale ale fiecărui minister alocate cyber, o nouă autoritate digitală de stat. Reacţia e rapidă, resursele există, voinţa politică e vizibilă. Franţa are ANSSI, una dintre cele mai puternice agenţii de securitate cibernetică din Europa, o strategie naţională publicată în ianuarie 2026 şi un Campus Cyber cu 1.800 de experţi.
Şi totuşi, dacă Franţa, cu tot acest aparat, descoperă că sistemele sale critice sunt vulnerabile, că responsabilitatea e neclară între ministere şi că, în cuvintele lui Lecornu, „nu e treaba ANSSI să vegheze ca ministerele să fie bine protejate”, ce putem spune în cazul României? În prezent, la Bucureşti se construiesc simultan digitalizarea de bază, capacitatea de apărare cibernetică, iar discuţia pe tema guvernanţei AI abia încape, pornind dintr-un vid instituţional ce nu permite luxul inacţiunii nici măcar pentru un trimestru. Problema franceză e o problemă de execuţie. A noastră e de arhitectură, una în care pur şi simplu execuţia să aibă loc.
Niklas Lidströmer adaugă în The AI Ideal (2026) o perspectivă critică complementară: „aidealism”, credinţa că AI va rezolva automat problemele societale dacă e lăsată să funcţioneze liber a colonizat discursul de politică publică în multe ţări europene. România nu suferă de aidealism, suferă de absenţa oricărei ideologii coerente despre AI. Ceea ce e, paradoxal, şi mai periculos: nu poţi corecta o viziune greşită dacă nu există nicio viziune. Am scris de acest context şi lipsa viziunii, cu alte cuvinte, cu alte citate, cu alte referinţe, acum câteva săptămâni. O să o mai facem. Atât de mare e miza.
Ce propune Edge Institute
Poate suntem previzibili în concluzie. Nu ne scuzăm pentru asta. Sau cel puţin nu o fac eu. Uneori lucrurile simple sunt simple pentru că sunt adevărate.
Nu poţi gestiona un risc pe care nu îl măsori. Nu poţi măsura un risc dacă nu ai o instituţie responsabilă să colecteze datele şi să tragă concluzii. Nu poţi construi o strategie de tranziţie tehnologică, dacă nu ai continuitate instituţională dincolo de ciclul electoral. Şi nu poţi face nimic din toate acestea fără un lider cu mandat, autoritate şi responsabilitate clare.
România nu ştie câţi angajaţi sunt în zona de risc. Nu are program de recalificare, nu are hartă a joburilor vulnerabile, nu are politică de adopţie AI în IMM-uri. Şi nu are o singură instituţie cu mandat să producă oricare dintre aceste lucruri. Zero.
The Optimist al lui Keach Hagey (2025), biografia lui Sam Altman şi a OpenAI, oferă un avertisment indirect pentru decidenţii români: viteza cu care companiile AI îşi construiesc relaţii cu guvernele care acţionează rapid (SUA, UK, Japonia, EAU) înseamnă că statele care întârzie să-şi definească o poziţie naţională nu primesc un loc la masa negocierilor, primesc un produs finit pe care îl pot adopta sau refuza, fără capacitate de influenţare. Consensul naţional pe AI pe care îl propunem nu e o opţiune strategică printre altele. E o şansă de a participa la scrierea regulilor sau la adaptarea locală a lor. Altfel, opţiunea standard va rămâne să le citim după ce au fost scrise de alţii.
FMI, McKinsey, WEF, cercetătorii Amaral et al., Lips, Wirtz au produs instrumentele de analiză. Mai sunt destule, noi am ales doar câteva pentru acest articol. Metodologia există. Exemple de bune practici există în Europa. Estonia, Danemarca, Finlanda, Franţa au demonstrat că tranziţia poate fi gestionată activ. Ce lipseşte în România e voinţa politică de a pune problema pe masă şi de a numi pe cineva responsabil de răspuns.
Propunerea Edge Institute e aceeaşi ca în articolul anterior din această serie, sau ca în contextul general al transformării digitale, dar cu o urgenţă suplimentară adăugată de fiecare lună care trece:
Un Consilier AI la Administraţia Prezidenţială, acolo unde mandatul natural depăşeşte ciclul guvernamental şi unde pot fi asumate viziuni pe termen mai lung, cu rol explicit de coordonare a politicilor naţionale de tranziţie ocupaţională şi adopţie AI, dublat de un GCIO office în echipa viceprim-ministrului dedicat digitalizării cu mandat concret, buget alocat şi responsabilitate publică faţă de targeturi măsurabile.
Nu în 2028, în noul program de guvernare. Nici în 2027 când apare pe orbita unui alt nou ministru. Acum. Pentru că fereastra pe care o descriu Amaral et al. se închide rapid, dubla capcană a lui McKinsey se adânceşte cu fiecare trimestru de inacţiune şi Engels’ Pause în varianta românească nu are niciun mecanism instituţional care să o transforme într-o tranziţie decentă. O astfel de autoritate dedicată guvernanţei AI a fost prevăzută – nu şi operaţionalizată, însă, până în prezent.
Nu poţi pierde o cursă la care nu te-ai prezentat. Poţi să o reiei data viitoare, dacă pista mai există. Legat de AI, liderii României poate înţeleg că absenţa prelungită dintr-o competiţie tehnologică nu produce decât un alt loc în plutonul întârziaţilor dintr-un nou clasament. Mai degraba produce o restructurare a economiei în jurul tău, fără tine, după regulile altora.
Astăzi, 6 mai, Administraţia Prezidenţială organizează la Cotroceni o masă rotundă intitulată „Noile arhitecturi ale democraţiei digitale“. E un semn că conversaţia începe să existe la nivelul la care trebuie să existe. Dar o conversaţie, oricât de bine intenţionată, nu înlocuieşte o decizie. România are nevoie pe lângă un nou spaţiu de dialog, de primul cadru instituţional în care concluziile acestor dialoguri să devină politici cu proprietar, buget şi termen. Articolul de faţă vede lumina zilei exact în ziua acestui eveniment, nu întâmplător, ci cu speranţa că cei care participă la el vor ieşi cu mai mult decât o agendă bifată.
Absenţa guvernanţei e o alegere. Nu vreţi să o schimbăm?
Alte ţări pierd cursa. România nici nu s-a prezentat cu adevărat la start. Nu există un rezultat mai greu de corectat decât absenţa, pentru că absenţa nu lasă urme, nu generează lecţii, nu produce presiune politică. Trece neobservată până când e prea târziu să mai observi ceva util.
Prin inacţiune, zi de zi, minister după minister, strategie după strategie fără proprietar, cineva închide această fereastră a oportunităţilor. Absenţa, azi, e o alegere. Şi ca orice alegere, poate fi schimbată, dar doar dacă există cineva responsabil s-o schimbe.
