Opinii

România campioană la followship …şi, mai putin, la leadership… Sau sindromul nevoii de “domn străin” a generat o necesitate permanentă de “to do list”

România campioană la followship …şi, mai putin, la...

Autor: Gheorghe Băcanu

09.05.2017, 18:26 404

Kant spunea că “Imaturitatea este incapacitatea de a-ţi utiliza inteligenţa fără a fi ghidat de o altă inteligenţă”. Se potrivesc oare aceaste cuvinte pentru parcursul României de-a lungul istoriei sale?

Într-un articol  intitulat “ Atractor, da, dar şi creier propriu’’ publicat în ZF, din 24 octombrie 2011,  Daniel Dăianu  face o succintă analiză  privind construcţia politicii economice autohtone făcând referire la “teza atractorului” care  invocă necesitatea de a avea repere şi un set de constrângeri externe care să ordoneze politica publică (economică) a guvernului. Titlul articolului sugerează faptul că nu trebuie să capitulăm în faţa “atractorului”, ci trebuie să ne folosim şi propria inteligenţă pentru a ne dezvolta economia.

Romania s-a dovedit a fi un elev docil, silitor şi extrem de sârguincios  al  Fondului Monetar Internaţional, al Băncii Mondiale şi al Uniunii Europene. A executat cu conştiinciozitate, tot ce i s-a sugerat fără a trece prin filtrul minţii potenţialele consecinţe pe termen lung. Este recunoscut faptul că presiunea externă a fost motorul schimbării şi modernizării României. Dar tot atât de adevărat este faptul că prin acest “followship” spaţiul economic românesc a devenit un hinterland (anexă) al economiilor puternice din UE şi, îndeosebi, al Germaniei. Se spune că rataţii sunt de două feluri: cei care fac tot ceea ce li se spune şi cei care nu fac nimic din ceea ce li se spune. Starea deplorabilă în care se află economia  şi nerâvnitul penultim loc în UE poate fi imputată abnegaţiei cu care am urmat sfaturile reformatoare ale organismelor internationale.

Romania are vechi tradiţii în a executa doar ceea ce i se cere sau sugerează de către alte organizaţii sau structuri suprastatale decât să execute ceea ce crede că este necesar. Perioadele   fanariote, a Regulamentelor Organice, a ocupaţiei sovietice, au constituit “iniţierea” în a face ce  spun alţii, fără nici un act de contestare sau rebeliune. Foarte important de precizat este faptul că după al doilea razboi modial, în timpul ocupaţiei sovietice, nu am avut nici un moment de răzvrătire cum s-au întamplat în alte ţări aflate în aceiaşi situatie cu România: momentul 1956 din Ungaria, momentul 1968 din Cehoslovacia, Grevele din anii 1980, conduse de sindicatul “Solidaritatea”, din Polonia. Dar, şi mai important este faptul că şi după retragerea sovieticilor din 1958 am continut să aplicăm politicile de tip stalinist în economie.

“Followship”, în traducere aproximativă, înseamnă practica de a face ceva sugerat de altcineva. La noi,  acest concept se poate asocia, în sens ironic, cu sintagma “to do list” care este folosită în presă şi pentru a satiriza dependenţa de lista de reforme care trebuie făcute, dar sugerate sau impuse de FMI, BM, UE.

Datorită valurilor  de liberalizări şi privatizări, incluse în “to do list” care s-au succedat în cei 27 de ani de la revoluţie, s-a ajuns în situaţia în care economia ţării se află sub “ocupaţie” straină: 80 % din economie este deţinută de capitalul străin , iar în domeniul bancar chiar depăşeşte această cifră. Cât despre agricultură, este foarte greu de avansat cifre întrucât este greu de cuantificat cam cât teren este, în mod real, în proprietatea capitalului străin. Foarte multe firme româneşti îndeplinesc în momentul de faţă calitatea, doar, de subcontractor pentru firmele străine.

Privatizările care s-au  făcut după anii 90’ au fost mai mult impuse de finanţatori, dar şi din cauză că  firmele (de stat)  deveniseră mai mult unităţi de asistenţă socială decât centre de profit, unde se instalase apatia cu largul concurs al  simbiozei dintre politic şi sindicate. Naţionalismul economic dus la extrem în acei ani, simbolizat prin lozinca proletcultistă “nu ne vindem ţara” a dus la amânarea privatizărilor până când firmele (intreprinderile de stat) au ajuns în pragul falimentului,  devenind “to big to save”. În absenţa reengineringului firmelor de stat s-a preferat vânzarea acestora pe preţuri de nimic, câştigul bugetului de stat fiind insignifiant.

Un exemplu elocvent al followshipului românesc, aplicat fără nici un fel de discernământ, este cel care prezintă distrugerea industriei siderurgice ca urmare a aderării la UE. Prin însăşi conţinutul tratatului de aderare, Apendicele A la Anexa VII, România a fost de acord să-şi reducă producţia siderurgică cu 2.005.000 tone ceea ce a însemnat că unele combinate au fost închise, iar altele au fost privatizate.

În acei ani apăruse un nou concept care facea furori în mediul politic şi economic- “privatizare strategică” care, de fapt, însemna că statul mai scăpa de o companie mare pe care o menţinuse pe linia de plutire, în scopuri electorale, prin  sprijin de la buget. Este lesne de înţeles că aceasta nu mai valora mare lucru, astfel încât suma obţinută prin vânzarea acesteia era modică.

Privatizările făcute la presiunea organismelor internaţionale au fost private de opinia publică ca singurele modalitati de  elimina hoţia şi de a stăvili ineficienţa şi căpuşarea firmelor de stat. Tot prin privatizări s-a stopat atacul haitelor care puseseră  stăpânire pe companiile de stat făcând ravagii iremediabile prin drenarea banului public. Au dispărut, ca urmare a privatizărilor, persoanele veşnic conectate la ugerele statului şi odraslele cu studii dubioase numite în Consiliile de Administraţie doar pentru că părinţii erau politicieni. Au fost momente când statul a făcut privatizări (evident, sugerate) doar pentru a se spăla pe mâini şi a scăpa de orice responsabilitate în faţa muncitorilor. Platformele fostelor intreprinderi au devenit ţinta unor dezvoltatori imobiliari sau terenuri pentru  supermarket-uri.

Firmele care scăpau de sub oblăduirea statului deveneau din “cenuşărese”, “prinţese”, asta cu condiţia ca investitorul să fi fost de bună credinţă. Sidex Galaţi în anul 2001 avea pierderi de 1 milion de dolari pe zi, iar în anul 2004, după privatizare avea peste 400 milioane de dolari profit, ceea ce înseamnă peste 1 milion de dolari profit pe zi.

Restructurările din economie au avut ca “naşi” troika: FMI, BM şi UE, iar deciziile grele au fost transferate către acestea. FMI şi BM erau prezentate opiniei publice ca responsabile (un fel de Bau-Bau) pentru tot ceea ce se întampla în mediul economic. De fapt, acestea erau creditorii la care Romania a apelat ca urmare a faptului că nu a făcut reformele structurale la timp, şi e normal ca creditorii să decidă asupra problemelor importante din economie. FMI era prezentată în mediul politic ca o instituţie obsedată de controlul stabilităţii macroeconomice şi de reducerea deficitelor. Circula în acea perioadă o glumă, referitoare la FMI, în toate ţările care s-au imprumutat de la acesta: vine delegaţia FMI, făceţi-vă că munciţi!

Divizarea CFR-ului şi a sistemului energetic naţional în mai multe companii  s-a făcut tot la presiune externă, cu scopul de a eficientiza activitatea, care, din păcate, s-a lăsat aşteptată. Foarte interesant este faptul că “privatizarea” în sistemul energetic naţional s-a făcut, la presiunea FMI, cu firme de stat din UE: Enel (Italia), CEZ (Cehia), E.O.N. (Germania)

Din teama de a nu deranja şi de a nu fi pe placul investitorilor care au preluat companii de stat româneşti, autorităţile nu au sancţionat nerespectarea obligaţiilor de mediu şi de investiţii asumate prin contractele de privatizare. Autorităţile s-au prefăcut că nu văd aceste derapaje grave de la contractele de privatizare şi şi-au văzut de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Un fapt unanim acceptat este că instituţiile financiare internaţionale, FMI, BM, ne-au ajutat în momentele grele, dar au făcut şi rău economiei prin exercitarea de presiuni pentru luarea unor decizii care contravin intereselor economie naţionale. Merită amintite aici: privatizarea în domeniul utilităţilor şi a distribuţiilor, care sunt extrem de eficiente, politicile industriale, prezenţa limitată a capitalului autohton în sistemul bancar.

Pentru a depăşi această stare de lucruri este necesar ca Guvernul să gândească  în termeni antreprenoriali, ţara trebuie condusă ca o corporaţie în care criteriile de eficienţă trebuie să fie fundamentul  tuturor deciziilor. Trebuie să ne sincronizăm cu spaţiul occidental simultan cu abandonarea  efectului de “pârtie istorică”, şi, totodată, România trebuie să-şi creeze elite care să se autoreplicheze şi să se implice în rezolvarea problemelor ţării.

Romania are nevoie în momentul de faţă de un nou leadership,  de oameni rebeli în sensul constructiv al cuvântului, de oameni cu idei revoluţionare şi viziuni noi despre schimbările care  sunt necesare în societatea românească. În prezent nu avem nici o firmă cu capital românesc care să acţioneze în plan regional sau european. Merită evidenţiat faptul că sunt firme cu capital de  stat  care stau pe munţi de bani, dar n-au nicio idee de dezvoltare a businessului, cum ar fi Romgaz, care deţinea în 2015, în bănci, 1,6miliarde de lei, sau Electrica, cu 2,2 miliarde.

Referindu-se la rolul instituţiilor finanaciare internationale  în restructurarea economiei româneşti,  renumitul CEO,  Vasile Iuga, afirma: “Până la urmă, oare chiar este nevoie  să vină cineva din afară, ca FMI sau alţii, să ne ajute să punem ordine în economia românească? Să ne înveţe să punem deficitele sub control? Să ne înveţe că trebuie să restructurăm firmele de stat? Că trebuie să le privatizăm?“ Etc., etc. Bineînţeles că nu. Bineînţeles că au fost şi sunt în România suficient de mulţi profesionişti care au spus lucrul acesta şi care erau şi sunt capabili să vină cu soluţii adecvate. Problema este că sunt ignoraţi. Decidenţii noştri nu duc lipsă de sfătuitori competenţi. Nu au însă disponibilitatea de a asculta şi de a-şi asuma responsabilitea. Deci dacă ne comportăm ca şi cum apreciem doar competenţele care vin din afara României şi le ignorăm pe cele interne, nu avem de ce să fim frustraţi pentru că suntem etichetaţi în consecinţă sau pentru că deciziile venite de afară sunt cateodată proaste “

Bibliografie:

1. Dan Dungaciu, Vasile Iuga, Marius Stoian (coordonatori), “Şapte teme fundamentale pentru România 2014” , Editura RAO, Bucuresti, 2014

2. Daniel Dăianu, “Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia”, Editura Polirom, Bucuresti, 2012

3. Constantin Brătianu, “Gândirea Strategică”, Editura Prouniversitară, Bucureşti, 2015

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO