Bugetul general consolidat a cheltuit în primele nouă luni din 2015, 8 miliarde de lei pentru dobânzile la credite şi doar 7,6 miliarde de lei pentu cheltuielile de capital (investiţiile din buget). Cheltuielile cu dobânzile au ajuns mai sus decât cheltuielile cu investiţiile bugetului care merg în principal în infrastructură, dar există încă o satisfacţie generală că datoria României este mică, ca procent din PIB, sub 40%. Aşadar, există încă spaţiu pentru îndatorare.
Să ai investiţii din buget care să fie sub cheltuielile cu dobânzile, asta i se poate întâmpla unui stat falimentat sau în curs de faliment. În vremea marii crize a fost calculat un prag de dobândă peste care un stat care se împrumută îşi netezeşte singur drumul spre Iad - în sensul că bugetul nu va putea suporta povara dobânzilor: 7%.
România nu este, tehnic, nici pe departe în situaţia unui stat în faliment şi se împrumută la dobânzi bune. Dar cu ce-l ajută pe un om sărac dintr-un cartier sărac să ştie că are bani şi pentru pâinea de mâine, iar dacă nu are se împrumută la vecini „cu o dobândă bună”, când visul lui este să plece într-un alt cartier cu verdeaţă şi linişte? Omul nostru nu este în „faliment”, dar nici bani să pună în puşculiţa care l-ar putea ajuta să-şi vadă visul nu are. Care va fi viitorul lui decât acela a unui perpetuu vis?
O astfel de „puşculiţă” înseamnă pentru un stat investiţiile, dar, iată, bugetul statului a ajuns să plătească mai multă dobândă la credite decât bani de investiţii. Plăteşte pentru ce-a cheltuit în trecut şi se uită prea puţin în viitor.
Sigur că investiţiile totale ale statului nu sunt doar cele 7,6 miliarde din buget. Tot „din buget” au mai fost alocate, la nouă luni, 10 miliarde de lei pentru proiecte cu fonduri UE. Uniunea a rambursat deja bugetului consolidat 7,6 mld. lei din aceşti bani. Bugetul cheltuieşte cu aceste proiecte - prevede bani în buget, îi ia din Trezorerie sau de unde poate - şi primeşte înapoi de la UE banii cheltuiţi. Dar nu contribuie practic cu mai nimic – contribuie cu 5-15% la aceste proiecte, în ceea ce se cheamă „cofinanţare”. La nouă luni, investiţiile totale (de capital, din fonduri UE sau împrumuturi) sunt de 19 miliarde de lei. Sună mai bine acum? Nu. Pentru că investiţiile totale sunt la jumătatea celor programate. Din 48 de miliarde de lei, bani prevăzuţi în legea bugetului a fi cheltuiţi pe investiţii în 2015, bugetul ar fi trebuit să cheltuiască în primele nouă luni din an, pentru a fi în grafic, 36 de miliarde de lei şi a cheltuit doar 19 miliarde de lei. La jumătat deci faţă de program.
La un o conferinţă a ZF de zilele trecute la Iaşi, Paul Butnariu, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi, desena cercul bolnav în care se învârte zona Moldovei, situaţie perfect valabilă pentru alte regiuni ale României: economia Moldovei, spunea el, are potenţial, însă are nevoie de investiţii, iar investiţiile nu vor veni dacă nu se fac drumuri, nu vor atinge potenţialul maxim atât timp cât nu va exista infrastructura de transport care să facă legătura dintre partea de nord-est şi vestul ţării (poarta României către Vest).
Şi ne întoarcem la investiţii. Pe fonduri europene România va pierde, doar la capitolul Transporturi din exerciţiul financiar 2007 -2013, o căruţă de bani, pe puţin 1,5 mld. euro. A luat din fondurile UE 2,5 mld. euro din cele 4,3 mld. euro alocate. Mai are de luat 1,7 mld. euro, dar cu multă indulgenţă va mai absorbi 200 mil. euro, în condiţiile în care diferenţa dintre rambursări şi cererile de rambursare trimise la Bruxelles este la acest moment de doar 16 milioane de euro. Cu o lună şi jumătate înainte de încheierea exerciţiului financiar 2007 2013, România atât cere de la Bruxelles în contul lucrărilor executate: 16 milioane de euro din cele 1,7 miliarde de euro pe care le putea cere!
Aşadar, din banii UE putem puţin, iar din banii noşti mai deloc.
Investiţiile în economie au început să crească, dinspre zona privată. Investiţiile străine cresc şi pot ajunge în 2015 la 3 mld. euro, cel mai înalt volum din 2009 încoace. Dar investiţiile străine sunt o poveste destul de curioasă - vin ca să rămână, dar pot pleca oricând, altele sunt credite, în orice caz nu se duc în şoseaua care să lege Moldova de graniţa de vest. La fel, investiţiile private autohtone cresc, dar banii nu se îndreaptă spre autostrăzi. Şi unele şi altele merg însă, preponderent, spre zone cu infrastructură mai dezvoltată. Din această cauză doar zece judeţe din România înseamnă cu adevărat ceva pe harta economică a României – aceste zece judeţe fac 70% din businessul ţării.
Aici este rolul decisiv al statului care trebuie să vină şi să corecteze disproporţia ajutând zonele defavorizate, indiferent dacă este un stat minimal sau unul maximal, libertarian sau asistenţial. Dar la ce să te aştepţi şi cum să califici situaţia în care bugetul a ajuns să plătească mai mulţi bani pe dobânzi la credite decât pe investiţii?
Din spusele unora dintre cei care au asistat la discuţiile pentru susţinerea parlamentară a guvernului Cioloş, premierul desemnat ar vrea pentru 2016 un “buget orientat spre investiţii”. Nu e clar ce va fi, dar, indiferent de cât apasă pe buget majorările salariale, reducerile de taxe care, pentru traiul de azi al oamenilor sunt, cu siguranţă, excelente, trebuie ieşit din această logică a cheltuielilor care nu privesc şi la viitor.
Este o nebunie curată ca un stat să cheltuiească din resursele lui mai mult pe dobânzi, deci pentru trecut, decât pentru investiţii care înseamnă viitorul.
