Înainte cu patru zile să intrăm în anul în care vom aniversa 25 de ani de la Revoluţie, subiectul numărul unu în ceea ce priveşte relaţiile României cu Uniunea Europeană este din păcate pentru noi ridicarea restricţiilor de muncă în Marea Britanie pentru cetăţenii români de la 1 ianuarie 2014.
Din păcate nu pentru că nu am beneficiat la timp de dreptul la muncă şi în Marea Britanie ca în Franţa, Italia sau Spania - şi iată că încă o dată România şi surata el de subdezvoltare, Bulgaria, pătimesc soarta celor mai slabe ţări din UE - ci pentru că am ajuns să considerăm libertatea de a fi chelneri în pub-urile londoneze o mare realizare pentru România.
Acesta a fost proiectul României în 1989 sau în 2007? Ca după 25 de ani de la Revoluţie şi după 7 ani de la aderarea la UE să ajungă o ţară al cărei vis să fie libertatea cetăţenilor săi de a presta munci necalificate în Marea Britanie?
Pentru că şi până la 1 ianuarie 2014 firmele britanice care ţineau să angajeze români o puteau face, cu câteva bătăi de cap administrative.
Sunt zeci de mii de români care au plecat de la Bucureşti la Londra pe poziţii bune, chiar în City-ul londonez şi pentru care Uniunea Europeană a fost într-adevăr un avantaj. Sunt exemple de economişti care au făcut studiile la Bucureşti, au lucrat pentru bănci locale şi au fost angajaţi de sucursalele din Londra ale unor mari bănci de investiţii, sunt arhitecţi sau angajaţi în software. Pentru această categorie de angajaţi este de înţeles o căutare permanentă a performanţei, a unor joburi mai bine plătite şi până la urmă nevoia de a înainta în carieră, inclusiv prin a se expatria, uneori temporar.
Însă, în spatele acestui îndelung vaiet că Londra nu ne vrea şi că încearcă din toate puterile să amâne momentul intrării nerestricţionate pe piaţa muncii a românilor şi a bulgarilor, nimeni nu se întreabă: dar oare noi ca ţară de ce suntem azi, la 25 de ani de la momentul Decembrie '89, în imposibilitatea de a construi un viitor aici pentru oamenii care nu ar avea de gând să plece, ci pur şi simplu vor să trăiască dintr-un salariu mediu, să-şi ducă o viaţă, să-şi facă o familie?
Aici este un eşec până la urmă al ţării de a nu putea, în aceşti 25 de ani, să îşi organizeze resursele – naturale, financiare, instituţionale, umane – pentru a construi o economie în care cetăţenii României să-şi poată câştiga traiul.
Şi unii parlamentari britanici, citaţi de ziarele din Insulă, au sesizat că până la urmă, indiferent de restricţionarea ajutoarelor sociale pentru imigranţii din România şi Bulgaria decisă pe ultima sută de metri de guvernul Cameron, ceea ce atrage ca un magnet în Anglia este diferenţa uriaşă între salariile din această ţară şi cele din România.
Când compari un salariu minim lunar de 140 de lire sterline (750 de lei) în România cu cel de 1.060 de lire (5.650 lei ) din Anglia este evident că acest diferenţial de 1 la 7 este un magnet, în condiţiile în care diferenţa de preţuri este mult mai jos.
De aici întrebarea: De ce în cei 25 de ani nu am reuşit să mărim puterea de cumpărare a salariilor (120,9% în august 2013 faţă de octombrie 1990, spune Statistica), nu am reuşit să atragem investiţii şi să creăm locuri de muncă sau măcar să le păstrăm pe cele existente, astfel încât această diferenţă să nu mai fie atât de mare şi oamenii să nu rupă porţile aeroporturilor imediat ce astfel de restricţii sunt ridicate.
Ce a reuşit România practic în aceşti 25 de ani – să devină o sursă de forţă de muncă ieftină – în construcţii, baruri, restaurante, hoteluri – pentru Vest, şi la ce scară: peste 10% din populaţia România şi o cincime din forţa aptă de muncă lucrează în acest moment în Spania, Italia, Germania şi vom vedea câţi vor ajunge în Anglia.
Unii pot spune chiar că am făcut într-un fel un schimb uriaş în aceşti 25 de ani prin plecarea acestor oameni, predând resursele şi activele contra locuri de muncă, iar umilinţa cea mai mare este că prin această împingere a termenului de muncă fără restricţii în spaţiul britanic nici măcar acest târg, cu toate consecinţele sale destul de dure pentru noi, nu a fost respectat. Şi ce poţi să le spui împotrivă?
Este bine ca Ministerul Afacerilor Externe şi guvernul să ceară respectarea acestui drept al românilor de a munci în străinătate, aşa cum ţările Uniunii Europene s-au angajat la aderarea României, dar să nu uite guvernul că ţinta trebuie să fie mai sus.
România trebuie să-şi ducă serviciile şi produsele în Marea Britanie şi în celelalte ţări din Europa şi să beneficieze de această liberă circulaţie a capitalului, a forţei de muncă şi a mărfurilor şi serviciilor câştigând din vânzarea produselor finale, cu valoare adăugată inclusă şi nu din vânzarea directă sau punerea la dispoziţie către străini a resurselor de energie, a celor naturale sau a resursei umane.
Este o pierdere pentru o ţară să-şi trimită absolvenţii de studii superioare în străinătate să accepte slujbe sub nivelul lor de pregătire. Iar ţările din Vest care ştiu valoarea investiţiei în educaţie chiar asta fac prin faptul că acceptă un nivel al şomajului de 15-25% cu toate că milioane de imigranţi îşi găsesc de lucru în economiile lor - îşi protejează oamenii educaţi.
Practic aproape că s-a creat o segregare la nivelul lumii occidentale între oameni cu acelaşi nivel de pregătire, dar născuţi în ţări diferite, unii în Vest şi unii în Est. Cei din Vest nu acceptă slujbe sub un anumit nivel al salariului şi al pregătirii lor, în schimb cei din Est sunt nevoiţi să o facă. Altfel de ce o ţară ca Spania acceptă un şomaj de 24% şi costuri sociale de zeci de miliarde de euro cu aceşti oameni, care stau în afara câmpului muncii, având în acelaşi timp în activitate milioane de imigranţi, printre care numai din România un milion?
Pentru că tinerii spanioli, italieni sau britanici nu vor să se „coboare” la nivelul slujbelor oferite de piaţă, care sunt acceptate însă de tunisieni, de români, bulgari sau de oameni din alte ţări mai sărace. Ni se spune că aşa au făcut toate ţările sărace, şi-au trimis oamenii în străinătate în ţările bogate, pentru a câştiga bani, şi apoi aceştia s-au întors şi au creat, cu resurse şi cu noi experienţe şi cunoştinţe economii şi societăţi în ţările respective, şi sunt exemple: Irlanda, Portugalia sau chiar Spania şi Italia.
Ar fi foarte bine dacă va fi şi la noi aşa.
Însă obiectivul României ca ţară trebuie să privească dincolo de aceste recuperări cum este ridicarea restricţiilor de muncă şi să vadă că în tabloul general al ţărilor care îşi fac un loc în lume contează doar ţările care propun şi vin în jocul relaţiilor externe – economice şi politice – cu servicii şi produse mai bune şi/sau mai ieftine, cerute pe alte pieţe, sau, mai mult, cu organizaţii/companii care să proceseze resursele externe şi să vândă servicii şi produse aferente pe acele pieţe.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
